Ioan Paul al II-lea şi noutăţile introduse în viaţa Bisericii

RV - aprilie 2014: În cei peste 26 de ani de pontificat Ioan Paul al II-lea a introdus nenumărate ”premiere” în viaţa Bisericii.

Aici, serviciul audio (1):

Aici, serviciul audio (2):

Trebuie să ne resemnăm încă de la început: este imposibil să le enumerăm aici pe fiecare în parte. În unele cazuri e vorba de recorduri care se datorează în primul rând perioadei foarte lungi a pontificatului său. Cu toate acestea, paşii făcuţi pentru prima dată de Pontiful ”venit de departe”, cum s-a prezentat încă din primele minute după ce a fost ales în 1978, sunt cu adevărat impresionanţi. Să amintim acum câteva premiere realizate de primul papă non italian şi primul papă polonez din istoria modernă.

Curia Romană. Numeroase sunt noutăţile lui Ioan Paul al II-lea introduse mai întâi de toate în structura Curiei Romane.

La 28 octombrie 1988, la zece ani de la inaugurarea solemnă a pontificatului său, Ioan Paul al II-lea promulga constituţia apostolică ”Pastor Bonus”, prin care este realizată pentru prima dată, până acum, reforma Curiei Romane şi a departamentelor din care era alcătuită. Mai precis, articolul 2 reorganizează departamentele în 5 grupuri: Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun, Congregaţiile, Tribunalele Ecleziastice, Consiliile Pontificale şi Oficiile Curiei Romane.

În decursul pontificatului său Papa din Europa de Est înfiinţează mai multe organisme curiale din care amintim:

La 13 mai 1981, prin Motu Proprio ”Familia a Deo instituta”, pontiful polonez înfiinţează Consiliul Pontifical al Familiei, care înlocuieşte Comitetul pentru Familie creat de Paul al VI-lea în 1973. Noul departament este responsabil cu promovarea pastoraţiei şi stimularea apostolatului familiei, aplicând învăţăturile şi orientările Bisericii. În aceeaşi zi a fost înfiinţat şi Institutul Pontifical de Studii despre Căsătorie şi Familie, care va purta numele lui Ioan Paul al II-lea, pentru a oferi întregii Biserici o contribuţie de reflecţie filosofică, teologică şi pastorală despre adevărul privind persoana umană, căsătoria şi familia, cu ajutorul diverselor ştiinţe umane. De amintit că ambele organisme de consiliere şi studiu au fost înfiinţate în ziua de 13 mai 1981, o zi care a căpătat o tristă celebritate datorită atentatului împotriva Papei, comis în Piaţa Sfântul Petru. Câţiva ani mai târziu, cardinalul Ennio Antonelli, preşedintele Consiliului Pontifical al Familiei din 2008 până în 2012 avea să spună că Ioan Paul al II-lea a semnat, practic, decretele de înfiinţare nu doar cu cerneala stiloului dar şi cu sângele vieţii sale.

La 20 mai 1982 Ioan Paul al II-lea a înfiinţat Consiliul Pontifical al Culturii. Succesiv, la 25 martie 1993, prin Motu Proprio ”Inde a pontificatus”, va unifica Consiliul Pontifical al Culturii şi Consiliul Pontifical pentru Dialogul cu cei care nu cred, pentru a forma un singur organism care poartă numele de Consiliul Pontifical al Culturii. Obiectivul este de a redeschide un dialog sincer, pentru ca reprezentanţii ştiinţei, literaturii şi artei să se simtă recunoscuţi de Biserică drept căutători autentici a tot ceea ce este adevărat, bun şi frumos.

La 11 februarie 1985, în comemorarea liturgică a Fericitei Fecioare Maria de la Lourdes, prin Motu Proprio ”Dolentium Hominum”, Ioan Paul al II-lea a înfiinţat ”Comisia Pontificală pentru Pastoraţia Operatorilor Sanitari”. Trei ani mai târziu, în 1988, Comisia este transformată în Consiliu Pontifical pentru Pastoraţia Operatorilor Sanitari, având misiunea de ”a manifesta solicitudinea Bisericii faţă de cei bolnavi, ajutându-i pe cei care îşi desfăşoară slujirea lor faţă de cei bolnavi şi suferinzi, pentru ca apostolatul milostivirii, la care aspiră, să răspundă tot mai bine la noile cerinţe”.

La 11 februarie 1994, în aceeaşi comemorare liturgică a Sfintei Fecioare de la Lourdes, prin Motu Proprio ”Vitae mysterium”, Ioan Paul al II-lea înfiinţează Academia Pontificală pentru Viaţă, cu două scopuri precise: studiul problemelor privind apărarea vieţii umane şi a demnităţii persoanei umane, şi promovarea unei culturi a vieţii în armonie cu învăţătura Bisericii.

La 2 iulie 1988, a doua zi după consacrările episcopale ilicite administrate de episcopul Marcel Lefebvre la Econe, în Elveţia, Ioan Paul al II-lea înfiinţează prin Motu Proprio ”Ecclesia Dei”, Comisia Pontificală ”Ecclesia Dei”. Scopul acesteia este să promoveze revenirea în sânul Bisericii Catolice a celor legaţi în diferite feluri de aşa numita ”Fraternitate Sacerdotală Sf. Pius al X-lea”.

La 20 ianuarie 1994 Papa Ioan Paul al II-lea aproba documentul privind alocaţiile pentru copiii familiilor care lucrează în oficiile de administraţie a Sfântului Scaun şi a Statului Cetăţii Vaticanului.


Reforma conclavului
La 22 februarie 1996 Ioan Paul al II-lea promulga constituţia apostolică ”Universi Dominici Gregis” privind ”vacanţa Scaunului Apostolic şi alegerea Pontifului Roman”. Printre noutăţile cele mai relevante se numără şi cea care cere cardinalilor electori, care au dreptul de vot şi intră în conclav, să fie găzduiţi la casa de oaspeţi ”Domus Sanctae Marthae”, o clădire care a fost adaptată în mod special pentru această finalitate în interiorul Cetăţii Vaticanului. Înainte de această prevedere, cardinalii erau găzduiţi în camere improvizate în jurul Capelei Sixtine, singurul locaş în care se poate celebra un conclav.

Liturgie
În domeniul liturgic, merită menţionate cel puţin trei noutăţi introduse de Ioan Paul al II-lea. Prima se referă la ”Duminica Îndurării Divine”. La 30 aprilie 2000, a doua Duminică de Paşti, Papa polonez celebra Sfânta Liturghie în Piaţa Sfântul Petru şi proceda la canonizarea călugăriţei poloneze Maria Faustina Kowalska (1905-1938). ”Este important – spunea Ioan Paul al II-lea la predica Sfintei Liturghii – să receptăm în întregime mesajul care vine la noi din cuvântul lui Dumnezeu în această a doua Duminică de Paşti, care de acum înainte se va numi în toată Biserica Duminica Îndurării Divine”.

A doua noutate semnificativă în domeniul liturgiei, mai precis, al devoţiunilor creştine, are în vedere Calea Crucii. În 2002 Ioan Paul al II-lea a introdus noutatea unei Căi a Crucii biblice. Staţiunile tradiţionale din vechea şi îndrăgita devoţiune a poporului creştin vor trebui să facă loc, după cum inspiră prudenţa pastorală şi fidelitatea istorică, la acele momente particulare din patima Domnului – numite staţiuni – urmând ordinea evenimentelor prezentată de Sfintele Evanghelii.

O altă noutate importantă priveşte rugăciunea Rozariului, care alături de cele trei coroane cunoscute de veacuri – cu cinci mistere de bucurie, cinci de durere şi cinci de slavă – începe să îmbrăţişeze alte cinci momente din viaţa Mântuitorului, pe care Ioan Paul al II-lea le numeşte ”mistere de lumină”: Botezul Domnului, Minunea din Cana Galileei, Vestirea Evangheliei, Schimbarea la Faţă şi Înfiinţarea Sfintei Euharistii.


Ioan Paul al II-lea şi noutăţile din domeniul dialogului ecumenic şi interreligios
Importante pentru vremurile actuale de pluralism religios, sunt şi noutăţile lui Ioan Paul al II-lea în domeniul dialogului ecumenic şi al relaţiei cu celelalte religii. Vom reveni în emisiunile viitoare cu o prezentare mai amplă a acestei preocupări constante din pontificatul său. Pentru moment, să ne mulţumim cu o simplă enumerare a cel puţin patru paşi de gigant făcuţi de Ioan Paul al II-lea în acest domeniu:

Este primul Papă care a intrat în catedrala anglicană din Canterbury (1982).
Este primul Papă care a intrat într-o biserică protestantă: biserica evanghelică luterană de la Roma, la 11 decembrie 1983.
Este primul Papă care a vizitat o sinagogă: sinagoga de la Roma, la 13 aprilie 1986. În acest fel, Ioan Paul al II-lea a continuat drumul început de Ioan al XXIII-lea care în 1959 a cerut ca procesiunea pontificală de pe bulevardul Lungotevere să se oprească pentru a-i binecuvânta pe evreii care tocmai atunci ieşeau din sinagogă. Ioan Paul al II-lea, care i-a numit pe evrei ”fraţii noştri mai mari”, a fost primit cu căldură de autorităţile religioase ebraice şi de Rabinul Şef al Romei, Elio Toaff, dându-şi unul altuia îmbrăţişarea fraternă la încheierea vizitei.
Este primul Papă care pune piciorul într-o moschee: este moscheea Omeiazilor din Damasc, la 6 mai 2001.

Aşadar, gesturi simbolice de mare impact pentru sensibilitatea actuală, care au avut în vedere relaţiile cu anglicanii, protestanţii, evreii şi musulmanii. Nu putem încheia această scurtă prezentare fără o referinţă la relaţiile cu credincioşii ortodocşi, în special faţă de cei din România: este primul Papă care a vizitat o ţară majoritar ortodoxă, de la 7 la 9 mai 1999. Trei zile care au scris istorie, dar care fără cultivarea memoriei, riscă să devină prea repede o simplă amintire din domeniul unui trecut îndepărtat.

De adăugat în acest context că în timpul Marelui Jubileu din 2000, la Sfânta Liturghie concelebrată împreună cu cardinalii în bazilica Sfântul Petru, Ioan Paul al II-lea a înălţat la Dumnezeu o impresionantă cerere de iertare pentru păcatele trecutului comise de fiii Bisericii Catolice faţă de credincioşii celorlalte confesiuni creştine şi ai celor de altă religie. Gestul curajos al Papei nu a fost unul improvizat, fiind rodul matur al unei pregătiri teologice şi istorice susţinută de unul din cei mai fideli colaboratori ai săi, cardinalul Joseph Ratzinger, astăzi papa emerit Benedict al XVI-lea. Şi chiar dacă unele aşteptări, pentru a face să nu treacă în zadar timpul binecuvântat al Marelui Jubileu, solicitau în 2000 un gest similar din partea celorlalte confesiuni şi religii, Biserica Catolică a rămas până astăzi singura care a făcut pasul. Memorabila cerere de iertare din anul Marelui Jubileu i-a permis Bisericii să se desprindă de povara trecutului şi să citească mai limpede semnele timpurilor. Iar astăzi, ea înaintează în larg, printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu, pentru a cultiva mai departe imensul patrimoniu de trăire şi credinţă pe care i l-a lăsat Ioan Paul al II-lea. El a încurajat fără şovăire purificarea memoriei şi refacerea unităţii creştine, pentru a vesti cu mai mare credibilitate Evanghelia lui Cristos în sânul întregii familii umane.

(rv – A. Dancă)