Ioan al XXIII-lea în dialog cu celelalte Biserici şi religii

RV 30 mar 2014. Ioan al XXIII-lea, care va fi proclamat "sfânt" la 27 aprilie, este şi pontiful care, prin Conciliul Vatican II, a dat un impuls decisiv dialogului ecumenic şi interreligios.

Aici, serviciul audio:

Una din primele sale iniţiative în această privinţă este eliminarea din liturgia Săptămânii Sfinte a cuvintelor ”perfidis” şi ”perfidiam” atribuite poporului evreu. Aceste cuvinte, deşi în latina secolelor trecute nu aveau o semnificaţie morală ci mai degrabă teologică, dobândiseră cu timpul o conotaţie negativă şi dispreţuitoare pentru credincioşii religiei ebraice. Iniţiativa lui Ioan al XXIII-lea din domeniul liturgiei catolice era, practic, o continuare a efortului depus în favoarea evreilor pe timpul celui de al Doilea Război Mondial, care deveniseră ţinta implacabilă a legilor rasiale şi destinatarii planurilor de exterminare pregătite de regimurile naziste de pe Bătrânul Continent. Dorinţa papei Ioan al XXIII-lea de a scrie o pagină cu totul nouă în relaţiile cu poporul evreu a fost preluată de Părinţii Conciliari şi transpusă în documentele Conciliului Vatican II pentru a călăuzi negreşit drumul Bisericii Catolice ca sacrament şi semn al unităţii întregii familii umane.


În domeniul relaţiilor cu Bisericile creştine şi cu celelalte religii, Conciliul convocat de Ioan al XXIII-lea a dedicat mai multe texte de importanţă decisivă, integrate în viziunea de ansamblu asupra identităţii şi misiunii Bisericii Catolice în lumea contemporană. Textele de referinţă sunt constituţia dogmatică ”Lumen Gentium”, decretul cu privire la ecumenism ”Unitatis Redintegratio” şi declaraţia privind relaţia cu celelalte religii ”Nostra Aetate”.

Constituţia dogmatică ”Lumen Gentium”
Să ascultăm mai întâi paragrafele 15 şi 16 din ”Lumen Gentium”, promulgată de Paul al VI-lea, în care precizările cu privire la raportul Bisericii Catolice cu celelalte confesiuni creştine şi cu religiile necreştine oglindesc în mare măsură viziunea amplă şi universală a papei Ioan al XXIII-lea.

”Biserica şi creştinii necatolici” este conţinutul paragrafului 15 din Lumen Gentium:
«Cu aceia care, fiind botezaţi, poartă numele de creştini dar nu mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea urmaşului lui Petru, Biserica se ştie unită din mai multe puncte de vedere. Există, într-adevăr, mulţi care cinstesc Sfânta Scriptură ca normă de credinţă şi de viaţă, dau dovadă de un zel religios sincer, cred cu iubire în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul şi în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, sunt însemnaţi cu Botezul prin care sunt uniţi cu Cristos, ba chiar recunosc şi primesc şi alte sacramente în Bisericile sau comunităţile lor bisericeşti. Mulţi dintre ei se bucură şi de episcopat, celebrează sfânta Euharistie şi au o evlavie deosebită faţă de Fecioara Născătoare de Dumnezeu. La acestea se adaugă comuniunea în rugăciune şi în alte binefaceri spirituale şi chiar o adevărată unire în Duhul Sfânt, care cu darurile şi harurile sale lucrează şi în ei prin puterea sa sfinţitoare şi i-a întărit pe unii dintre ei până la vărsarea sângelui. Astfel, Duhul trezeşte în toţi ucenicii lui Cristos dorinţa şi acţiunea pentru ca toţi să se unească paşnic, în modul stabilit de Cristos, într-o singură turmă sub conducerea unui singur păstor. Pentru a ajunge la aceasta, Maica Biserică nu încetează să se roage, să spere şi să lucreze şi îi îndeamnă pe fiii săi la curăţire şi la reînnoire, pentru ca semnul lui Cristos să strălucească mai limpede pe faţa Bisericii».

Paragraful 16 din constituţia dogmatică ”Lumen Gentium” ne arată ce spune Biserica Catolică despre necreştini. Iată textul Părinţilor Conciliari, în care se simte viziunea teologică şi pastorală a Papei Ioan al XXIII-lea.
«În sfârşit, cei care nu au primit încă evanghelia, se raportează în diferite moduri la poporul lui Dumnezeu. În primul rând acel popor căruia i-au fost date testamentele şi făgăduinţele, şi din care s-a născut Cristos după trup (cf. Rom 9,4-5), popor ales, iubit pentru părinţii lui: căci Dumnezeu nu-şi ia înapoi darurile şi chemarea făcută (cf. Rom 11,28-29). Însă planul mântuirii îi îmbrăţişează şi pe aceia care îl recunosc pe Creator, şi printre ei în primul rând pe musulmani care, declarând că ţin credinţa lui Abraham, adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic, milostiv, care va judeca pe oameni în ziua de apoi. De asemenea, Dumnezeu nu este departe nici de aceia care, în umbre şi chipuri, caută un Dumnezeu necunoscut, căci el dă tuturor viaţă, suflare şi orice lucru (cf. Fap 17,25-28) şi ca Mântuitor voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (cf. 1 Tim 2,4). Într-adevăr, aceia care, necunoscând, fără vina lor, evanghelia lui Cristos şi Biserica sa, îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică. Providenţa divină nu refuză ajutoarele necesare pentru mântuire nici acelora care, fără vina lor, nu au ajuns încă la o cunoaştere limpede a lui Dumnezeu şi se străduiesc, cu ajutorul harului divin, să ducă o viaţă dreaptă. Tot ceea ce este bun şi adevărat la ei este socotit de Biserică drept o pregătire la evanghelie şi un dar al aceluia care luminează pe tot omul ca să ajungă să aibă viaţa. Dar foarte adesea oamenii, amăgiţi de cel rău, au rătăcit în gândurile lor şi au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna, slujind mai degrabă făpturii decât Creatorului (cf. Rom 1,21.25) sau, trăind şi murind fără Dumnezeu în această lume, se expun la disperarea absolută. De aceea, pentru slava lui Dumnezeu şi mântuirea acestora, Biserica, amintindu-şi de porunca Domnului: “Predicaţi evanghelia la toată făptura!” (Mc 16,16), se îngrijeşte cu zel de dezvoltarea misiunilor».


Decretul cu privire la ecumenism ”Unitatis Redintegratio”
Aceeaşi viziune universală, care porneşte de la adevărul că Biserica este chemată să fie ”lumină a neamurilor”, se resimte şi în decretul despre ecumenism ”Unitatis Redintegratio”, din 1964. Afirmaţiile Părinţilor Conciliari arată credincioşilor catolici căile şi posibilităţile, ajutorul şi instrumentele prin care pot răspunde fără ezitare la rugăciunea Mântuitorului ”Ca toţi să fie una” (Ioan 17,21).

Refacerea unităţii creştinilor este unul din motivele care impregnează lucrările Conciliului Vatican II. Documentul ”Unitatis Redintegratio” enumeră principiile catolice în domeniul ecumenismului, fundamentul dialogului pe care Biserica îl stabileşte cu celelalte confesiuni creştine, analizând în acelaşi timp şi cauzele care au dus la dezbinările dintre creştini în decursul istoriei. În acest sens, Părinţii Conciliari afirmă în decretul despre ecumenism că Mântuitorul Nostru Isus Cristos nu ezită să se folosească de aceste ”comuniuni separate” ca instrument de mântuire, dar cu toate acestea, plinătatea de har şi de adevăr a fost încredinţată Bisericii Catolice. Activitatea ecumenică şi dialogul între creştini trebuie să decurgă din efortul continuu de reînnoire a Bisericii, ceea ce înseamnă că Biserica este chemată să-şi verifice fără încetare fidelitatea sa faţă de propria vocaţie. Pe plan ecumenic aceasta înseamnă în mod practic rugăciune comună cu ceilalţi creştini, comunicare în realităţile sacre (”communicatio in sacris”), studiul şi cunoaşterea Comunităţilor creştine separate de Roma, fidelitate doctrinală fără cedări ireniste şi cooperare cu ”fraţii separaţi”.

Dar să citim mai degrabă primul paragraf la decretului ”Unitatis Redintegratio” pentru a simţi profunda aspiraţie a Bisericii Catolice de a da curs la rugăciunea Mântuitorului ”ca toţi să fie una”. «Promovarea REFACERII UNITĂŢII între toţi creştinii este unul din principalele ţeluri ale sfântului Conciliu Ecumenic Vatican II. Cristos Domnul a întemeiat o singură Biserică şi totuşi mai multe comunităţi creştine se înfăţişează oamenilor ca adevărata moştenire a lui Cristos: toţi afirmă că sunt ucenicii Domnului, însă ei nu simt la fel şi umblă pe căi diferite, ca şi cum Cristos însuşi ar fi împărţit. Această împărţire contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii evangheliei la toată făptura.

Dar stăpânul veacurilor, care îşi urmăreşte cu înţelepciune şi răbdare planul harului său faţă de noi, păcătoşii, în vremurile de pe urmă a început să reverse mai îmbelşugat asupra creştinilor despărţiţi între ei părerea de rău lăuntrică şi dorinţa de unire. Nenumăraţi oameni au fost pretutindeni îndemnaţi de acest har şi, sub acţiunea Duhului Sfânt, a apărut şi între fraţii noştri despărţiţi o mişcare din zi în zi mai largă pentru restabilirea unităţii tuturor creştinilor. La această mişcare pentru unitate, numită ecumenică, participă aceia care îl invocă pe Dumnezeu întreit şi îl mărturisesc pe Isus – Domn şi Mântuitor: şi nu e vorba numai de persoane izolate, ci şi adunate în comunităţi în care li se vesteşte evanghelia şi pe care le numesc, fiecare dintre ei, Biserica sa şi a lui Dumnezeu. Însă aproape toţi, deşi în mod diferit, aspiră la Biserica lui Dumnezeu una şi vizibilă – care să fie cu adevărat universală şi trimisă către lumea întreagă pentru ca lumea să se întoarcă la evanghelie şi, astfel, să fie mântuită spre slava lui Dumnezeu.

De aceea, Conciliul, privind toate acestea cu bucurie, după ce a afirmat învăţătura despre Biserică, îndemnat de dorinţa restabilirii unităţii între toţi ucenicii lui Cristos, vrea să pună în faţa tuturor catolicilor ajutoarele, căile şi mijloacele prin care ei pot răspunde la această chemare şi la acest har dumnezeiesc.» Până aici, textul primului paragraf din decretul conciliar ”Unitatis Redintegratio”. Deşi Ioan al XXIII-lea nu mai era în viaţă când Părinţii Conciliari au aprobat acest important document, se poate spune fără nici o ezitare că însoţea şi aproba bucuros din ceruri ceea ce succesorul său, Paul al VI-lea, lega pe pământ.


Declaraţia ”Nostra Aetate”
Un alt document important al Conciliului Vatican II în care se resimte deschiderea universală a papei Ioan al XXIII-lea şi privirea senină a Bisericii asupra religiilor necreştine este declaraţia conciliară ”Nostra Aetate”, din 1965. Declaraţia face referinţă la constituţia dogmatică ”Lumen Gentium” (cap. II), promulgată cu un an înainte, care cuprinde o expunere teologică a raporturilor cu necreştinii şi trasează orizontul în care este posibil un dialog fructuos şi fără riscul sincretismului.

Privind la hinduism, budism şi la celelalte religii, Biserica Catolică nu respinge nimic din ceea ce este adevărat şi sfânt în acestea, dar cu toate acestea, ea nu încetează să-l vestească pe Cristos, ”calea, adevărul şi viaţa”. Declaraţia îndeamnă credincioşii catolici la un dialog care să aibă la baza respectarea atât a propriei credinţe cât şi a valorilor prezente în celelalte religii.

În raportul cu religia musulmană, declaraţia conciliară ”Nostra Aetate” prezintă concepţia islamică şi subliniază cu stimă elementele comune. În acelaşi timp, îndeamnă la depăşirea divergenţelor din trecut, la apărarea şi promovarea dreptăţii sociale, a valorilor morale, a păcii şi libertăţii religioase.

Cât priveşte raportul cu religia ebraică, declaraţia afirmă fără echivoc ”patrimoniul spiritual atât de mare” pe care îl au în comun creştinii şi evreii, drept care recomandă promovarea unei mai bune cunoaşteri reciproce şi a unui respect mai mare. Totodată, declaraţia condamnă toate persecuţiile împotriva omului şi, în special, pe cele îndreptate împotriva evreilor. După secole de suspiciune şi acuzaţii, declaraţia conciliară ridică de pe umerii poporului evreu povara acuzaţiei generalizate cu privire la uciderea lui Cristos. Acuzaţia, se spune în declaraţie, nu poate fi atribuită tuturor evreilor care trăiau atunci şi nici celor care trăiesc în timpurile noastre. Dar iată cuvintele Declaraţiei conciliare (nr. 4): «Cu toate că autorităţile iudeilor şi adepţii lor l-au dus pe Cristos la moarte, totuşi cele săvârşite în timpul patimii lui nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau pe atunci, fără deosebire, nici evreilor de azi. Deşi Biserica este noul popor al lui Dumnezeu, totuşi evreii nu trebuie prezentaţi nici ca respinşi de Dumnezeu, nici ca blestemaţi, ca şi cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură. De aceea, să aibă grijă toţi ca nu cumva, în cateheză şi în predicarea cuvântului lui Dumnezeu, să transmită ceva ce nu este conform cu adevărul evanghelic şi cu spiritul lui Cristos».

Nu există încheiere mai bună pentru această pagină a Conciliului, care se inspiră profund din viziunea şi planul papei Ioan al XXIII-lea, decât începutul acestei Declaraţii de o excepţională importanţă într-o epocă de pluralism religios. «În EPOCA NOASTRĂ, în care neamul omenesc este din zi în zi mai strâns unit şi în care creşte interdependenţa dintre popoare, Biserica îşi examinează cu mai multă atenţie relaţiile cu religiile necreştine. În îndatorirea ei de a promova unitatea şi iubirea dintre oameni şi chiar dintre popoare, ea examinează aici în primul rând ceea ce oamenii au în comun şi ceea ce îi îndeamnă să-şi trăiască împreună menirea.

Într-adevăr, toate popoarele alcătuiesc o singură comunitate; au o sigură origine, căci Dumnezeu a rânduit neamul omenesc să locuiască toată faţa pământului; au, de asemenea, un singur scop ultim, pe Dumnezeu, a cărui providenţă, ale cărui dovezi de bunătate şi planuri de mântuire îi îmbrăţişează pe toţi, până când cei aleşi se vor aduna în cetatea sfântă, luminată de slava lui Dumnezeu, unde toate neamurile vor umbla în lumina lui.

Oamenii aşteaptă de la diferitele religii răspunsul la enigmele ascunse ale condiţiei umane, care, astăzi ca şi odinioară, tulbură adânc inima omenească: Ce este omul? Care este sensul şi scopul vieţii noastre? Ce este binele şi ce este păcatul? Care este originea şi rostul suferinţei? Care este calea spre adevărata fericire? Ce este moartea, judecata şi răsplata după moarte? În sfârşit, ce este acel ultim şi inefabil mister care ne cuprinde existenţa, din care ne tragem şi spre care ne îndreptăm?». Până aici, textul primului paragraf al declaraţiei ”Nostra Aetate”, care trasează spaţiul uman şi teologic al modului în care Biserica Catolică înţelege să se raporteze la celelalte religii.

Şi aceste cuvinte arată că Biserica îşi asumă pe deplin vocaţia de a vesti lumii contemporane că Isus «Cristos este LUMINA NEAMURILOR; de aceea Conciliul, întrunit în Duhul Sfânt, doreşte ca, vestind evanghelia la toată făptura (Mc 16,15), să lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii. Şi întrucât Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc, ea îşi propune să arate mai limpede credincioşilor şi lumii întregi, continuând învăţătura conciliilor anterioare, natura şi misiunea sa universală. Împrejurările timpurilor noastre sporesc urgenţa acestei îndatoriri a Bisericii, pentru ca toţi oamenii, uniţi mai strâns astăzi prin diferite legături sociale, tehnice şi culturale, să dobândească şi deplina unitate în Cristos» (Lumen Gentium, nr.1).

(rv – A. Dancă)