Rubrică Radio Vatican: Evanghelia vieţii, bioetică şi societate. Cultura vieţii
vs. Cultura morţii
RV 17 mar 2014. Bine v-am regăsit, în emisiunea de astăzi vom vorbi succint
desprecultura morţii şi despre cultura vieţii, două realităţi care
sunt puţin cunoscute şi înţelese. Nu de puţine ori, atunci când se
vorbeşte despre cultura morţii, mulţi cred că este vorba despre vreun ritual special
de înmormântare sau de cinstirea celor trecuţi la cele veşnice. În realitate
însă, este vorba de o adevărată contra-cultură care, în mod voluntar sau involuntar,
contribuie la decăderea morală a societăţii, dar şi la uciderea unor oameni
prin practicarea avortului, a eutanasiei, a suicidului asistat şi a altor practici
de exterminare silenţioasă.
Fericitul
Papă Ioan Paul al II-lea a vorbit de multe ori despre această contra-cultură, iar
în Enciclica Evangelium Vitae a spus că în societatea contemporană există „o adevărată
structură a păcatului caracterizată de impunerea unei culturi opuse solidarităţii”
care se transformă într-o adevărată „cultură a morţii” „promovată activ de puternice
curente culturale, economice şi politice”. De aceea, putem vorbi de un adevărat „război
al celor puternici împotriva celor slabi”, „o conspiraţie împotriva vieţii” care tinde
să vadă în cei bolnavi şi slabi nişte duşmani ai bunăstării colective. De aceea, avortul,
eutanasia, suicidul asistat şi alte practici de distrugere silenţioasă a omului, a
societăţii şi a civilizaţiei umane sunt promovate de anumite grupuri şi persoane (cf.
Ioan Paul al II-lea, Evangelium Vitae, 12).
În cadrul Conciliului Vatican al
II-lea, Biserica Catolică a condamnat toate atrocităţile săvârşite în numele drepturilor
omului: „tot ce se opune vieţii, cum ar fi omorul de orice fel, genocidul, avortul,
eutanasia, şi chiar sinuciderea voluntară; tot ce violează integritatea persoanei
umane, ca mutilările, tortura fizică sau psihică, încercările de a constrânge sufletul;
tot ce insultă demnitatea umană, cum ar fi condiţiile neomeneşti de viaţă, detenţia
arbitrară, deportarea, sclavia, prostituţia, traficul de femei şi tineri; de asemenea
condiţiile înjositoare de muncă în care muncitorii sunt socotiţi simple unelte de
profit şi nu persoane libere şi responsabile; toate acestea şi altele de acest fel
sunt o ruşine. Ele otrăvesc civilizaţia umană şi pângăresc mai mult pe cei ce le comit
decât pe aceia care le îndură; mai mult, ele constituie o gravă jignire adusă onoarei
Creatorului” (Conciliul Vatican II, Gaudium et Spes, 27).
Papa Emerit Benedict
al XVI-lea încă din primul an de pontificat atrăgea atenţia asupra acestei anti-culturi
care promovează moartea silenţioasă:
„Este necesar să spunem «nu» culturii
morţii care este predominantă. O «anti-cultură» care se manifestă, de exemplu, prin
droguri, prin fuga de realitate înspre iluzoriu, înspre o fericire falsă care se exprimă
prin minciună, prin înşelătorie, prin nedreptate, prin dispreţul faţă de celălalt,
faţă de solidaritate, faţă de responsabilitatea pentru săraci şi pentru cei care suferă”.
Această anti-cultură „se exprimă printr-o sexualitate care devine un simplu divertisment
iresponsabil, care, am putea spune, îl transformă pe om într-un obiect. De aceea omul
nu mai este considerat demn de o iubire personală şi fidelă şi devine o marfă, un
simplu obiect. Acestei promisiuni de fericire aparentă, acestui «fast» de viaţă falsă
care, în realitate, este doar un instrument al morţii, acestei «anti-culturi» să spunem
«nu» pentru a construi o cultură a vieţii. De aceea, încă din timpuri antice şi până
astăzi, «da-ul» creştin este un mare «da» spus vieţii. Acesta este «da-ul» nostru
spus lui Cristos, «da-ul» spus celui care a învins moartea şi «da-ul» spus vieţii
în timp şi în eternitate” (Benedict al XVI-lea, Predică în Capela Sixtină, 08.01.2006).
În
societatea postmodernă puternic impregnată de nenumărate schimbări sociale, politice,
economice, dar şi religioase, fiecare dintre noi este chemat să aleagă calea cea îngustă
a moralităţii autentice, promovând educarea adevăratelor valori umane. Dacă pentru
unii cultura vieţii nu înseamnă nimic, pentru alţii înseamnă doar lupta împotriva
avortului. În realitate însă, această cultură a vieţii, nu aparţine doar creştinismului
sau catolicismului, ci tuturor oamenilor de bună-voinţă şi nu poate fi limitată doar
la lupta împotriva avortului. De aceea, toţi cei care doresc să demaşte cultura morţii
în favoarea unei culturi a vieţii trebuie să coboare în străfundul propriului suflet
pentru a găsi frumuseţea, bunătatea şi iubirea necesare pentru a transforma indiferenţa
şi superficialitatea societăţii contemporane. Pornind de la respectul pe care fiecare
dintre noi ar trebui să îl aibă în primul rând pentru propria lui viaţă şi apoi pentru
a celuilalt, iubindu-ne cu adevărat pe noi înşine şi pe cei din jurul nostru ca pe
noi înşine, vom înţelege menirea culturii vieţii.
Există diverse organizaţii
catolice, ortodoxe, protestante sau laice care promovează viaţa şi dau o mână de ajutor
celor aflaţi în dificultate, dar dacă fiecare dintre noi va fi dispus să facă ceva
pentru această Evanghelie a vieţii, vom transforma picăturile de apă ce astăzi încearcă
să spele lumea de suferinţă şi păcat, într-un ocean de iubire autentică: „Acest
tablou de lumini şi umbre trebuie să ne facă pe toţi deplin conştienţi că ne aflăm
în faţa unei inevitabile şi dramatice confruntări dintre rău şi bine, dintre moarte
şi viaţă, dintre «cultura morţii» şi «cultura vieţii»”, scria Fericitul Ioan Paul
al II-lea. „Ne aflăm nu numai «în faţa», ci inevitabil «în mijlocul» acestui conflict:
suntem toţi implicaţi activ şi nu ne putem sustrage responsabilităţii noastre de a
face o alegere necondiţionată în favoarea vieţii” (Ioan Paul al II-lea, Evangelium
Vitae, 28).