Rubrică Radio Vatican: Trăistuţa cu pilde – istorisiri cu tâlc din literatura universală şi înţelepciunea populară (6)

(RV – 13 martie 2013) Iubesc pildele, pentru că au marele avantaj de a ni se lipi de inimă şi de minte precum timbrele de scrisori.

Istorioara de astăzi, intitulată „Ciorba de bolovan” este o adaptare radiofonică după nuvela cu acelaşi nume a scriitorului român Vasile Voiculescu.

Ascultă cum este: Se povesteşte că odinioară, într-un cătun chemat Flămânzii-Vechi nu era casă în care să nu se audă, din zori şi până seara scâncete: „Mamă mi-e foame!”, ţipau copii care se agăţau lihniţi de poalele gospodinelor amărâte. Dar nu numai copiii din acel sat erau flămânzi. Foamea şi setea domneau peste toţi locuitorii pâlcului de cocioabe agăţate de râpele argiloase spintecate de crăpături şi gata să o ia şi ele la vale.

Într-una din dimineţi, chiar în bătătura unui astfel de sătuc oropsit şi plin de plânsete şi văicăreli se abătu un străin trudit de drum care, fiindcă îşi isprăvise merindele, ceru să fie omenit cu vreun codru de pâine şi un strop de apă.

Dar străinul colindă în zadar întreg cătunul. Nu fu niciun chip să primească altceva de la lumea necăjită din acel cătun decât răbufneli, sudalme şi blesteme.
În cele din urmă, pribeagul ar fi plecat din satul acela fără să se uite în urmă dacă nu ar fi întâlnit un ciucure de prichindei galbeni, sfrijiţi, doar pielea şi osul, care se uitau la el cu ochi rugători şi plini de speranţă, crezând că străinul ar fi putut face cumva să le potolească foamea.
Văzându-i, ochii străinului se înmuiară în lacrimi şi fără să stea pe gânduri, călătorul îşi dădu raniţa jos din spinare, îşi suflecă mânecile cămăşii şi se apucă să pregătească o ciorbă care avea să rămână de pomină.

Bucuroşi la gândul că vor mânca, copilaşii se înviorară şi se grăbiră să-l ajute pe străin la strâns vreascuri pentru foc; o femeie, mai miloasă din fire, văzându-i pe prunci însufleţiţi s-a gândit şi ea să aducă un tuci mare de acasă, care şi aşa stătea degeaba de când începuse foametea. Străinul îl umplu oloiul cu apă şi rostogoli înăuntru un bolovan alb de râu, după care aşteptă liniştit să clocotească apa.

Lumea, curioasă, începu să iasă de la umbra cocioabelor şi să ispitească ce punea la cale străinul şi, văzând că era rost de ospăţ, oamenii se apropiară încetul cu încetul de tuci, dornici parcă să primească şi ei o porţie şi, de unde de neunde, fiecare – până şi zgârciţii – se lăsară ispitiţi să aducă fiecare de acasă şi să arunce în oală câte ceva din cele ţinute ascunse prin vreun fund de sac ori prin vreun colţ de pod ori beci: care o ceapă, care un morcov, care o legătură de cimbru, care vreo halcă de slănină, încât până la urmă ciorba ieşi o minunăţie şi-i sătură pe toţi, copii, tineri, bătrâni…

Tâlcul pildei de azi este că rugăciunile, gândurile curate şi gesturile de generozitate ale oamenilor fac minuni, iar atunci când sunt adunate în tuciul Domnului ajung să sature multe suflete necăjite şi trebuincioase de haruri, şi mare forţă se descătuşează pentru omenirea întreagă atunci când fiecare dintre noi punem în tuciul Domnului rugăciuni, fapte şi gânduri bune, cu generozitate şi inimă curată.

R.V./Anca Mărtinaş