Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Postul Mare (A): Cu Cristos pe Tabor, pe Calvar şi la slava Învierii

(RV – 16 martie 2014) E ziua Domnului. Liturghia celui de-al doilea popas duminical în drumul de pregătire la luminoasa sărbătoare a Paştelui începe cu o reflecţie personală a psalmistului: Ţie îţi spune inima mea: Am căutat faţa ta! Faţa ta, Doamne, o caut. Nu-ţi întoarce faţa de la mine! (cf Psalmul 26/27,8-9).

1. Încrederea rugătorului. Psalmul cântă încrederea în Dumnezeu şi pasiunea pentru templu, locul prezenţei sale şi slujbele liturgice din lăcaşul sfânt. Pentru psalmist Dumnezeu este lumină şi izvor de viaţă, refugiu, adăpost sigur şi stâncă de apărare. Urmărit ca într-o scenă de vânătoare şi luptă, rugătorul intrat în templu se reculege lăuntric şi face să-i vorbească „inima”. Se adresează direct lui Dumnezeu care este speranţă, protecţie şi primire. Credinciosul se declară „slujitor al lui Dumnezeu”, un titlu de mare demnitate în Orient (să ne gândim la termenul arab „Abdullah”) care indică adeziune şi intimitate cu Dumnezeu iar la profetul Isaia 42; 43; 50; 53 capătă conotaţii mesianice (ebed Adonai).

Părăsit de apropiaţii săi şi persecutat cu înverşunare de vrăjmaşi, psalmistul caută refugiu la Dumnezeu, singurul care îl poate scoate la lumină şi feri de duşmani. În această comuniune profundă cu Dumnezeu, psalmistul stăruie în rugăciune şi pronunţă minunata profesiune de încredere: „Chiar tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a primit la sine” (Psalmul 26/27, 9-10).
Textul cel mai apropiat sub aspect spiritual de atitudinea psalmistului rugător l-am citit duminica trecută în prima lectură. Profetul Isaia 49,14-15 vorbeşte despre poporul care repeta descurajat: „Domnul m-a părăsit; Domnul m-a uitat”. Şi Dumnezeu răspunde: „Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita”.

2. Cu Isus, ieri în pustiu, azi pe munte: consideraţii preliminare. După ce în prima duminică a Postului Mare l-am însoţit pe Isus în pustiul Iudeii unde ne-a făcut părtaşi la biruinţa sa împotriva ispitirilor diavolului, duminica aceasta urcăm împreună cu el pe muntele Schimbării la Faţă, identificat de tradiţie cu Muntele Tabor din Galileea.

Muntele este locul biblic al întâlnirii cu Dumnezeu de pe înălţimea căruia se admiră frumuseţea creaţiei în contrast cu atmosfera dezolantă a pustiului. Ştim din cărţile biblice că Moise şi apoi Ilie au stat pe Muntele Sinai (sau Horeb) în prezenţa Domnului. Astăzi ei apar pe Tabor alături de Isus transfigurat. Vorbesc cu El despre „plecarea” care îl aşteaptă la Ierusalim, adică despre Paştele său. De aceea evenimentul de pe Tabor este în strânsă legătură cu înălţarea şi moartea lui Isus pe Cruce pe un alt munte, pe Calvar.

Duminica trecută, în povestirea ispitirilor, Isus era solicitat să dea dovadă despre sine că este Fiul lui Dumnezeu: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu… „. Astăzi, în episodul schimbării la faţă, Tatăl din cer dă mărturie pentru Fiul.

Privite împreună, episoadele ispitirii lui Isus şi al schimbării la faţă sunt o anticipare a misterului pascal. Lupta lui Isus cu diavolul ispititor este preludiul marii confruntări finale din timpul pătimirilor şi al morţii pe Cruce, iar strălucirea trupului său transfigurat pe munte anticipează slava Învierii.

Pe de o parte, îl vedem pe Isus, omul din Nazaret, ispitit ca oricare muritor; pe de alta, îl contemplăm pe Fiul lui Dumnezeu, care transfigurează umanitatea noastră. Aceste două duminici sunt ca doi pilaştri pe care se sprijină tot edificiul Postului Mare până la sărbătoarea Paştelui, ba chiar întreaga trăire a vieţii creştine, care consistă în trecerea pascală de la moarte la viaţa nouă împreună cu Cristos.

Şi încă ceva. Evanghelia schimbării la faţă urmăreşte să lămurească nedumerirea: „Cine este Isus? Răspunzând la această întrebare, evanghelistul Matei spune totodată cine este ucenicul lui Isus. Este acela care îl ascultă, ştie să discerne cuvintele şi faptele lui Isus, ştie să contemple chipul său.

Postul Mare este un drum teologic în care suntem invitaţi la convertirea modului de a gândi despre Dumnezeu, despre mântuirea sa, despre felul său de a lucra în istorie.

Isus a refuzat în mod conştient un mesianism al puterii pentru mesianismul slujirii şi solidarităţii. De aici reiese atitudinea de ascultare şi slujire ce trebuie să-l caracterizeze pe ucenicul lui Isus.

Să ne apropiem de Evanghelia zilei luată de la sfântul Matei 17,1-9.

3. Contextul pascal al Transfigurării. Începând din ziua în care Petru a mărturisit că Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului celui Viu, Învăţătorul "a început să le arate ucenicilor săi că El trebuia să meargă la Ierusalim şi acolo să sufere,(...) să fie dat morţii şi a treia zi să învie" (Matei 16, 21). Petru refuză această înştiinţare, iar ceilalţi nici măcar nu o înţeleg.
În contextul acesta se situează episodul misterios al Schimbării la Faţă a lui Isus în versiunea evanghelistului Matei 17,1-9, care începe astfel: ”După şase zile, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor”.

Faţa şi veşmintele lui Isus străfulgeră de lumină. Moise şi Ilie se arată vorbind cu El „despre plecarea sa pe care urma să o săvârşească la Ierusalim", precizează evanghelistul (Luca 9, 31). Apoi, un nor luminos îi învăluie şi un glas din cer spune: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!” (Matei 17,5).

Timp de o clipă, Isus îşi arată gloria divină, confirmând astfel mărturisirea lui Petru. El arată şi că, pentru "a intra în gloria sa" (Luca 24, 26), trebuie să treacă prin suferinţă. Moise şi Ilie contemplaseră Gloria lui Dumnezeu pe munte; Legea şi Profeţii vestiseră suferinţele lui Mesia. Patima lui Isus corespunde, într-adevăr, voinţei lui Dumnezeu: Fiul lucrează ca Slujitor al lui Dumnezeu.

4. În aşteptarea luminii pascale. Descrierea schimbării la faţă a lui Isus pe munte cuprinde elemente specifice apariţiilor pascale. În centrul scenei se află Cristos glorios înconjurat de apostoli. Evanghelistul Matei notează în finalul povestirii că discipolii, auzind glasul din nor, „au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat foarte mult. Dar, venind Isus, şi atingându-i, le-a zis: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!”. Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur. Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi!” (Matei 17,6-9).

Astfel drumul Postului Mare, dintre Miercurea Cenuşii şi focul strălucitor al Nopţii pascale, este luminat cu anticipaţie de strălucirea slavei lui Cristos cel mort şi înviat… El este calea, adevărul şi viaţa. Etapa duminicii Schimbării la Faţă devine pentru noi moment puternic de întărire a speranţei.

5. Glasul din cer. Două sunt marile semne ale transfigurării. Glasul ceresc „Acesta este Fiul meu cel iubit” răsună cu aceleaşi cuvinte în trei momente din viaţa pământească a lui Isus. La început, când Isus a fost botezat de Ioan în râul Iordan. În centrul misiunii sale pământeşti, la transfigurare când glasul reafirmă misterul ce se ascunde în omul Isus din Nazaret, cunoscutul predicator itinerant pe drumurile Palestinei. În finalul Evangheliei, când Cristos se afla înălţat pe Cruce, un centurion roman recunoaşte în faţa mulţimii adevăratul secret al lui Isus anunţat mai înainte de glasul din cer: „Cu adevărat, acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27,54).

Glasul conţine Crezul revelat de Dumnezeu şi învăţat de Biserică. În centrul credinţei, al celebrărilor liturgice şi spiritualităţii noastre personale stă chipul lui Cristos.

6. Lumina cerească. Al doilea semn ce domină scena transfigurării este lumina care învăluie chipul lui Isus, pe Moise şi Ilie şi pe cei trei martori aleşi dintre ucenici. Schimbarea la faţă indică o transformare intimă ce dezvăluie realitatea misterioasă a lui Cristos dar şi destinul nostru de „fii ai luminii”. Evanghelistul Luca notează că transfigurarea se petrece în timp ce Isus se ruga. Isus se scufundă în Dumnezeu, se uneşte intim cu El, aderă cu propria voinţă umană la iubirea Tatălui, astfel încât apare în mod vizibil realitatea adevărată a fiinţei sale. Chiar şi hainele lui Isus devin albe ca lumina. El este Dumnezeu, Lumină din Lumină.

Observă părintele francez Olivier Clément: Contemplarea transformă, căci omul devine ceea ce priveşte cu ochii inimii. Omul devine ceea ce iubeşte, omul devine ceea ce se roagă. Astfel rugăciunea creează istorie începând din casa sufletului, o istorie de lumină ce transpare pe faţa rugătorului. Lumina Taborului, scânteie neperceptibilă sau fluviu de foc, ne este iar şi iar dăruită în Cuvânt, în pâine şi în vin, în iubire.

7. „Ascultaţi de el!” (Matei 17,5). Glasul şi lumina din cer sunt pentru noi. Glasul ne conduce la Cristos, lumina ne transformă în El. Glasul lui Dumnezeu se exprimă în Sfânta Scriptură, lumina ne învăluie prin intermediul credinţei şi al sfintelor Sacramente. Glasul ne arată calea vieţii, lumina inaugurează ziua nouă a mântuirii.

Faţa lui Isus strălucitoare ca soarele şi hainele sale devenite albe ca lumina sugerează taina iluminării simbolizată de haina albă care se îmbracă la primirea Botezului. Cine se renaşte în Botez este îmbrăcat cu lumină şi anticipează existenţa cerească pe care cartea Apocalipsului o reprezintă prin simbolul hainelor albe (cf. Apocalips 7,9.13).
Suntem, deci, părtaşi la Învierea Domnului prin Duhul Sfânt care lucrează în Sacramentele Trupului lui Cristos.

Astfel, schimbarea la faţă ne dă o pregustare a venirii lui Cristos în glorie, "care va transfigura trupul smereniei noastre făcându-l asemenea trupului măririi sale" (Filipeni 3, 21). Dar ea ne aminteşte şi că "trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu" (Fapte 14, 22).

Petru nu a înţeles aceasta căci în dorinţa de a rămâne mereu în contemplare lângă Cristos pe munte i-a spus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie” (Matei 17,4).

Comentează Sfântul Augustin: „Ţi-a pregătit aceasta, Petre, pentru după moarte. Dar acum îţi spune: Coboară ca să trudeşti pe pământ, ca să slujeşti pe pământ, ca să fii dispreţuit, răstignit pe pământ. Viaţa coboară ca să fie ucisă; Pâinea, ca să sufere de foame; Calea coboară ca să trudească pe cale; Izvorul coboară ca să înseteze; iar tu te împotriveşti suferinţei?”.

8. Prin Cruce la slava învierii. Aşadar, „Isus Cristos după ce le-a prevestit ucenicilor moartea sa le-a dezvăluit pe muntele sfânt strălucirea sa dumnezeiască, arătându-le, şi din mărturia legii şi a profeţilor, că prin pătimire se ajunge la slava învierii” (prefaţa acestei Liturghii duminicale).

Confirmă aceasta apostolul Petru, unul din cei trei martori ai transfigurării: „Noi înşine am auzit acest glas venit din cer când eram cu el pe muntele cel sfânt. Şi avem şi mai sigur cuvântul profetic la care faceţi bine că luaţi aminte ca la o candelă ce străluceşte în loc întunecos, până când se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre (2Petru 1,18-19).
Să ne lăsăm instruiţi şi luminaţi sufleteşte de cuvântul lui Dumnezeu.

Încheiem cu rugăciunea zilei: „Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre cu hrana cuvântului tău şi curăţă ochii sufletelor noastre pentru ca să ne putem bucura de vederea strălucirii tale”.

Tuturor, duminică frumoasă.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de joi 13 martie 2014)


Aici, versiunea serviciului audio: