Rubrică Radio Vatican: Evanghelia vieţii, bioetică şi societate. Ecologia, între responsabilitate şi ideologie

RV 10 mar 2014. Bine v-am regăsit, în emisiunea de astăzi vom vorbi succint despre ecologie, ştiinţa care analizează interacţiunile dintre organisme şi mediul lor de viaţă, dar, care, în ultimele decenii, a devenit un sinonim pentru protejarea naturii şi a animalelor.


Nu de puţine ori, auzim în jurul nostru că trebuie să fim ecologici, să protejăm natura, să respectăm generaţiile viitoare lăsându-le moştenire o planetă curată, frumoasă şi nepoluată. De prea puţine ori auzim însă vorbindu-se despre echilibrul care trebuie să existe între exploatarea resurselor naturale, a utilizării naturii şi protejarea planetei noastre. Iar nu de puţine ori, ecologiştii alunecă pe panta abruptă a ideologiei care vede în protejarea absolută a planetei unica soluţie acceptabilă. Aceasta nu este însă o ecologie responsabilă pentru că din ecuaţia ei lipseşte factorul esenţial: OMUL. Nu putem vorbi de ecologie, de protejarea plantelor, a animalelor sau de gestionarea echitabilă a resurselor naturale dacă-l eliminăm din peisaj pe cel care ar trebui să fie administratorul propriei planete. „Se vorbeşte despre ecologie, despre igiena şi purificarea mediului înconjurător: foarte bine. De ce nu se vorbeşte, mult mai justificat şi mai onest, despre demnitatea morală a mediului uman?” întreba în 1971 Papa Paul al VI-lea (Regina Coeli, 18.04.1971).

„În afară de iraţionala distrugere a mediului înconjurător, trebuie să amintim un lucru şi mai grav, distrugerea mediului uman, căruia nu-i mai este alocată atenţia necesară”, scria Ioan Paul al II-lea într-una dintre enciclicele sale. „În timp ce există îngrijorări justificate […] pentru a conserva habitatele naturale pentru diferite specii de animale pe cale de dispariţie […], se face mult prea puţin pentru a salva condiţiile morale ale unei autentici «ecologii umane». Nu doar pământul a fost dat de Dumnezeu omului, care trebuie să folosească pământul în mod bun, după scopul cu care i-a fost dăruit, ci şi propria persoană a fost dăruită omului de către Dumnezeu, de aceea trebuie să respecte structura naturală şi morală pe care i-a dăruit-o” (Ioan Paul al II-lea, Enciclica „Centasimus Annus”, 38). „Cea dintâi structură în favoarea «ecologiei umane», care este şi fundamentală, este familia în sânul căreia omul primeşte primele noţiuni de bază determinante referitor la ce înseamnă adevărul şi binele, învaţă ce înseamnă să iubeşti şi să fi iubit, aşadar, ce înseamnă în mod concret să fi om” (Ioan Paul al II-lea, Enciclica „Centasimus Annus”, 39).

După cum spunea acelaşi papă polonez, „ecologia interioară favorizează ecologia exterioară”, iar acest lucru are efecte pozitive atât pentru lupta împotriva sărăciei şi a foamei în lume, cât şi pentru sănătatea şi bunăstarea personală (Cf. Ioan Paul al II-lea, Mesajul pentru a XXIII-a zi Mondială a Turismului, 27.09.2002). Aşadar, o viaţă echilibrată, cu adevărat responsabilă, respectă mediul înconjurător şi, în acelaşi, timp nu-l calcă în picioare pe cel fără de care natura ar rămâne o realitate necuvântătoare. Nu trebuie să uităm că fără oameni întreaga frumuseţe a planetei, a universului, ar rămâne un lucru abstract.

În 2009, Papa Emerit Benedict al XVI-lea scria în Enciclica Caritas in Veritate:

„Modalităţile cu care omul tratează mediul înconjurător influenţează asupra modalităţilor cu care se tratează pe sine însuşi şi viceversa. Acest lucru cheamă societatea de astăzi să revadă cu seriozitate stilul său de viaţă care, în multe părţi ale lumii, este înclinată spre hedonism şi spre consumism, rămânând indiferentă faţă de daunele care derivă din aceasta. […] Degradarea naturii este strâns legată de cultura care modelează convieţuirea umană: atunci când «ecologia umană» este respectată în cadrul societăţii, şi ecologia ambientală trage folos din aceasta. După cum virtuţile umane sunt comunicante între ele, aşa încât slăbirea uneia expune la risc şi pe celelalte, tot aşa sistemul ecologic se sprijină pe respectarea unui proiect care se referă fie la convieţuirea sănătoasă în societate, fie la raportul bun cu natura. Pentru a proteja natura nu este suficient să se intervină cu sporiri sau reduceri economice şi nici nu e suficientă o instruire adecvată. Acestea sunt instrumente importante, dar problema decisivă este ţinuta morală globală a societăţii. Dacă nu se respectă dreptul la viaţă şi la moartea naturală, dacă se face artificială conceperea, gestaţia şi naşterea omului, dacă se sacrifică embrioni umani pentru cercetare, conştiinţa comună ajunge să piardă conceptul de ecologie umană şi, odată cu el, pe cel de ecologie ambientală. Este o contradicţie a cere noilor generaţii respectarea ambientului natural, când educaţia şi legile nu le ajută să se respecte pe ele însele. Cartea naturii este una şi indivizibilă, pe versantul ambientului ca şi pe versantul vieţii, al sexualităţii, al căsătoriei, al familiei, al relaţiilor sociale, într-un cuvânt al dezvoltării umane integrale. Obligaţiile pe care le avem faţă de ambient se leagă cu obligaţiile pe care le avem faţă de persoană, considerată în ea însăşi şi în relaţie cu ceilalţi. Nu se pot pretinde unele şi să fie călcate în picioare celelalte. Aceasta este o gravă antinomie a mentalităţii şi a practicii de astăzi, care slăbeşte persoana, tulbură ambientul şi dăunează societăţii” (Benedict al XVI-lea, Enciclica Caritas in Veritate, 51).

(RV – A. C. Hrişman)