Să-l chemăm pe preot la bolnavii noştri, pentru a le da această consolare şi forţă de la Isus: Papa Francisc

(RV – 26 februarie 2014) La audienţa generală de miercuri, Sfântul Părinte a continuat şirul catehezelor dedicate Sacramentelor, oprindu-se asupra Sacramentului Ungerii Bolnavilor. Vă propunem spre ascultare, în variantă integrală, cateheza Papei Francisc:


„Dragi fraţi şi surori, bună ziua!

Previziunile meteo spuneau ploaie. Dar voi aţi venit oricum. Să ştiţi că aveţi curaj. Felicitări!
Astăzi aş dori să vă vorbesc despre Sacramentul Ungerii Bolnavilor, care ne permite să atingem cu mâna compasiunea lui Dumnezeu faţă de om. În trecut era chemat „Ungerea de pe urmă”, deoarece era înţeles ca o mângâiere spirituală în pragul morţii iminente. Însă, vorbirea despre „Ungerea bolnavilor” ne ajută să extindem privirea la experienţa bolii şi a suferinţei, în orizontul milostivirii lui Dumnezeu.

1. Există o icoană biblică ce exprimă, în deplina sa profunzime, misterul care transpare din Ungerea bolnavilor: este parabola „bunului samaritean”, din Evanghelia după Sfântul Luca (10,30-35). Ori de câte ori celebrăm acest Sacrament, Domnul Isus, în persoana preotului, se apropie de cel care suferă şi este grav bolnav, sau bătrân.

Parabola istoriseşte că bunul samaritean se îngrijeşte de omul suferind, turnându-i peste răni ulei şi vin. Uleiul ne trimite cu gândul la uleiul care este binecuvântat de episcop în fiecare an, la Liturghia crismei din Joia Sfântă, tocmai în vederea Ungerii bolnavilor.

În schimb vinul este semn al iubirii şi harului lui Cristos care izvorăsc din sacrificiul vieţii sale pentru noi şi care se exprimă, în deplina lor bogăţie, în viaţa sacramentală a Bisericii. În final, persoana suferindă este încredinţată unui hangiu, care să continue să o îngrijească, fără să se preocupe de cheltuieli. Însă, cine este acest hangiu? Este Biserica, comunitatea creştină, suntem noi, cărora Domnul îi încredinţează zilnic pe cei chinuiţi în trup şi suflet, pentru a continua să vărsăm asupra lor, fără măsură, toată îndurarea şi mântuirea sa”.

2. "Acest mandat este subliniat în mod explicit şi precis în Scrisoarea lui Iacob, unde se recomandă: «Este cineva dintre voi bolnav? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului! Iar rugăciunea făcută cu credinţă îl va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; iar dacă a săvârşit păcate, i se vor ierta» (Iac. 5, 14-15). Aşadar, este vorba de o practică care are loc încă de pe vremea apostolilor. De fapt, Isus i-a învăţat pe discipolii săi să aibă aceeaşi predilecţie pentru bolnavi şi pentru cei care suferă şi le-a transmis capacitatea şi misiunea de a continua să dăruiască în numele şi după dorinţa sa, uşurare şi pace, prin harul special al acestui sacrament. Acest lucru însă nu trebuie să ne facă să cădem în căutarea obsesivă a minunii sau în presupunerea că putem obţine mereu vindecarea, ci este siguranţă apropierii lui Isus faţă de bolnav, dar şi de bătrâni, pentru că orice bătrân de peste 65 de ani poate primi acest sacrament în care Isus se apropie. Atunci când are un bolnav lumea se gândeşte: «să chemăm preotul», dar «nu, acesta aduce ghinion, mai bine nu-l chemăm» sau «bolnavul se va speria»… De ce? Pentru că există puţin ideea că atunci când o persoană este bolnavă şi vine preotul, după sosesc şi cei de la pompe funebre. Dar acest lucru nu este adevărat! Preotul vine pentru a-l ajuta pe bolnav sau pe bătrân. De aceea este foarte importantă vizita preotului la bolnavi. Preotul trebuie chemat: «Veniţi, acordaţi-i maslul, binecuvântaţi-l!»: pentru că Isus soseşte pentru a-l ajuta, pentru a-i da forţă şi speranţă. Şi pentru a-i ierta păcatele. Iar acest lucru este foarte frumos!"

3.Problema este că celebrarea acestui sacrament este cerută din ce în ce mai puţin. Motivul principal constă în faptul că în multe familii creştine s-a ajuns, sub influenţa culturii şi a sensibilităţii actuale, să se considere suferinţa şi moartea un tabu, ceva de ascuns şi despre care ar trebui vorbit cât mai puţin posibil. Este adevărat că suferinţa, răul şi moartea însăşi rămân un mister în privinţa mai multor aspecte, un mister care ne copleşeşte şi în faţa căruia rămânem fără cuvinte. Este ceea ce apare şi în ritul Ungerii în care, cu un stil sobru şi respectuos, este scris: „Preotul impune mâinile asupra trupului bolnavului, fără a spune nimic".

Dragi prieteni, este frumos să ştii că în momentul durerii şi al bolii nu suntem singuri: preotul şi cei care sunt prezenţi în momentul Ungerii bolnavilor reprezintă de fapt întreaga comunitate creştină care, ca un unic trup, se adună în jurul celui care suferă şi a celor din familia lui, alimentând în ei încredere şi speranţă şi susţinându-i cu rugăciunea şi căldura frăţească. Însă, mângâierea cea mai mare derivă din faptul că – în Sacramentul Ungerii – este prezent însuşi Domnul Isus, care ne ia de mână şi ne aminteşte că îi aparţinem deja şi că nimic – nici boala şi nici moartea – nu ne vor putea separa de El. Însă, să avem acest obicei de a chema preotul la bolnavii noştri – nu spun la un bolnav de o gripă de trei, patru zile – ci acolo unde-i vorba de o boală serioasă, ca şi la bătrânii noştri – pentru a le da acest sacrament, această mângâiere, această forţă de la Isus, pentru a putea merge mai departe”.


A. Mărtinaş - A. Hrişman