Rubrică Radio Vatican: Evanghelia vieţii, bioetică şi societate. Pius al XII-lea şi etica medicală

(RV 17 feb 2014) „Medicul, mai mult decât alţii, nu intervine doar cu inteligenţa, ci şi cu inima; el nu se îngrijeşte de o materie inertă, ci de una preţioasă; un om asemenea lui, un semen de-al său, un frate care suferă în braţele sale”, spunea Papa Pius al XII-lea într-un discurs adresat în 1944 unor medici şi biologi pe care îi primise în audienţă (Discorso di Sua Santità Pio XII alla Unione Medico-Biologica «San Luca», Sala Regia - Domenica, 12 Novembre 1944).


Puţini sunt cei care ştiu că una dintre personalităţile secolului XX care au contribuit la etica bio-medicală, cunoscută astăzi ca Bioetică, este Pius al XII-lea, Papa care în timpul celui de-al II-lea Război Mondial nu doar că a cerut încetarea focului şi reconstruirea unei societăţi pacifice, ci a făcut tot posibilul pentru salvarea de la o moarte sigură a zeci, sute de mii de evrei. Acesta a dat ordine directe tuturor reprezentanților diplomatici de pe teritoriul Europei de a-i ajuta pe fraţii evrei, şi a deschis larg uşile mănăstirilor catolice, misiunilor diplomatice şi chiar şi ale Vaticanului care au devenit refugii pentru femeile, copiii şi bărbaţii evrei.

Papa Pius al XII-lea a subliniat în discursul său că medicii pot fi ispitiţi să aibă prejudecăţi mai mult sau mai puţin materialiste care conduc în mod fatal la utilitarism, hedonism, autonomie absolută faţă de legea morală, uitând de componenta spirituală a fiinţei umane care este alcătuit din trup şi suflet.

„Formând omul, Dumnezeu a stabilit toate funcţiile sale: le-a distribuit între diferite organe, le-a diferenţiat în organele care sunt esenţiale pentru viaţă şi cele care constituie doar integritatea corporală, care este preţioasă pentru activitatea, bunăstarea şi frumuseţea sa; în acelaşi timp, a fixat, prescris şi limitat utilizarea fiecărei funţii. De aceea”, a spus Suveranul Pontif, „nu-i este permis omului să-şi planifice viaţa şi funcţiile organelor sale după bunul plac, într-un mod contrar scopului intern şi imanent care i-a fost atribuită. Omul nu este proprietarul, stăpânul absolut al corpului său, ci doar administratorul lui. De aici”, spune Papa Pius al XII-lea, „rezultă o serie de principii şi norme care reglementează utilizarea şi dreptul de a dispune de organele şi membrele corpului, care se impun în mod egal persoanei şi medicului chemat să o sfătuiască”.

Un aspect important, de multe ori uitat sau trimis în negura istoriei de către contemporani, a fost subliniat în acelaşi discursul adresat medicilor: „societatea este făcută pentru om şi nu omul pentru societate”, iar societatea nu are niciun drept juridic direct asupra organelor şi membrelor omului. De aceea, „este clar”, spunea Pius al XII-lea, „că neavând în perfecţiunea unităţii lor diferenţiate alt scop decât binele intern al organismului fizic, fiecare dintre organele şi membrele omului pot fi sacrificate dacă pun totul în pericol şi altfel nu ar putea să fie salvat”. Prin aceste cuvinte, Suveranul Pontif sublinia că ceea ce ar putea părea mutilarea unui corp, precum amputaţiile, sunt justificate dacă salvează viaţa omului.

Vorbind despre durere, moarte şi rolul medicului în faţa neputinţei şi a suferinţei umane, Pius al XII-lea a spus că medicul „va lupta cu toate mijloacele şi cunoştinţele ştiinţei şi abilităţii sale împotriva bolii şi a morţii, nu cu resemnarea unui pesimism disperat, nici cu «o determinare exasperată», pe care o filozofie modernă doreşte să o exalte, ci cu serenitatea calmă a celui care vede şi ştie ce reprezintă ele în planurile mântuitoare ale atotputernicului, bunului şi milostivului Domn”.

Referindu-se la intangibilitatea vieţii umane, Papa Pius al XII-lea a spus că viaţa omului este „intangibilă, de aceea este ilicită orice acţiune care încearcă în mod direct să o distrugă”, „indiferent dacă este vorba de viaţă embrionară, în plină dezvoltare sau ajunsă la sfârşitul ei”. „Medicul nu are dreptul de a dispune de viaţa copilului, nici de cea a mamei: nimeni în lume, nicio persoană privată, nicio putere umană, nu poate autoriza distrugerea ei. Funcţia medicului nu este de a distruge vieţi, ci de a le salva; principii fundamentale şi imutabile”.


(RV– A. C. Hrişman)