2014-02-11 15:47:28

De la Benedict la Francisc sau retragerea unui suflet mare


RV 11 feb 2014. Acum un an Biserica şi lumea erau zguduite de renunţarea lui Benedict al XVI-lea la ministerul petrin, anunţată pe 11 februarie 2013. Primită la început cu uimire şi nedumerire, ştirea a fost înţeleasă în zilele succesive ca un gest de înţelepciune clarvăzătoare pe care, în unicitatea sa substanţială, putea să-l facă numai un om şi un pontif de o inteligenţă spirituală extraordinară.

Să reparcurgem etapele decisive care şi-au pus o amprentă cu adevărat istorică pe zilele lunii februarie de anul trecut.
● “Fratres carissimi, non solum propter tres canonizationes ad hoc Consistorium vos convocavi…”.

De sute de ani, latina este o limbă moartă pentru lume şi din ce în ce mai puţin folosită în Biserică. De aceea, una din ştirile cele mai răsunătoare din istoria recentă fluctuează pentru câteva minute într-o bulă mută şi indescifrabilă. Acele silabe susurate, spuse cu un calm care trădează tonul uşor încordat, vorbesc de o „decizie de mare importanţă pentru viaţa Bisericii” (…decisionem magni momenti pro Ecclesiae vitae communicem…). Cuvintele rămân suspendate vreme de secunde într-o ţară a nimănui, aşteptând ca cineva să şi le însuşească. Ceasul Romei abia arătase ora 11.30 şi cei care în acea zi de 11 februarie 2013 au norocul de a urmări în direct – cardinalii din jurul lui Benedict al XVI în Sala Consistoriului, sau puţinii jurnalişti care urmăreau scena cu ajutorul imaginilor şi al sunetului pe internet – trăiesc pentru câteva clipe enigma celor care, de pe malul oceanului, observă fără să înţeleagă că apa se retrage şi se vede uscatul. Apoi, vine un adevărat tsunami:
● “Conscientia mea iterum atque iterum coram Deo explorata ad cognitionem certam perveni vires meas ingravescente aetate non iam aptas esse ad munus Petrinum aeque administrandum…”.

Impactul neobişnuitului tsunami îi copleşeşte pe toţi în câteva click-uri. Firele conexiunilor se înroşesc, Internetul vuieşte de mesaje pe Twitter, primele pagini web sunt înlocuite în cea mai mare grabă. Benedict al XVI „şi-a dat demisia”, este prima formulare ce se citeşte pretutindeni şi care încearcă să explice inexplicabilul printr-un limbaj din alte lumi, din moment ce nimeni nu dispune de instrumentele adecvate pentru a da cont în mod rezonabil de ceea ce nu s-a mai văzut. Emotivă este prima informaţie, ca şi reacţia tuturor. Incredulitatea este la maximum iar valul nedumeririi pune în mulţi la încercare certitudini indiscutabile. Până când, îngrădită vreme de doză zile, lava enormă erupe miercuri, 13 februarie. Conul vulcanului? Audienţa generală în Aula Paul al VI-lea:
● „Dragi fraţi şi surori, după cum aţi aflat, m-am hotărât… (aplauze) Vă mulţumesc pentru simpatia voastră… (aplauze)… M-am hotărât să renunţ la ministerul petrin pe care Domnul mi l-a încredinţat la 19 aprilie 2005. Am făcut aceasta în deplină libertate pentru binele Bisericii, după ce m-am rugat îndelung şi mi-am examinat conştiinţa înaintea lui Dumnezeu, conştient de gravitatea unui asemenea gest, dar conştient în acelaşi timp că nu mai sunt în măsură să îndeplinesc ministerul petrin cu forţa pe care o cere”.

Era Miercurea Cenuşii, începutul Postului Mare, şi mulţimea de la audienţa de dimineaţă se mută după amiază în bazilica Sfântul Petru la Sfânta Liturghie cu ritul impunerii cenuşii. În magma sentimentelor confuze, firul de cenuşă care dintr-o dată marchează părul alb al Papei devine, pentru cei care se uită cu atenţie, un simbol mai mare decât el însuşi: exprimă printr-o singură imagine certitudinea care în mulţi începe să-şi facă drum, şi anume, că renunţarea lui Benedict al XVI-lea este, dincolo de oricare altă consideraţie, un gest de excepţională umilinţă. O spune cu emoţie la încheierea acelei ceremonii cardinalul Tarcisio Bertone dar o spun şi mai mult aplauzele interminabile şi emoţionante pe care adunarea liturgică, ridicându-se în picioare, le aduce păstorului său:
(Card. Bertone) ● „Vă mulţumim pentru că ne-aţi dat exemplul luminos al simplului şi umilului lucrător în via Domnului, un lucrător, însă, care a ştiut în orice moment să facă ceea ce era mai important: să-l ducă pe Dumnezeu oamenilor şi să-i ducă pe oameni la Dumnezeu".


A făcut bine, spun unii. Nu, a greşit, spun alţii. În timp ce duelul părerilor continuă să înfierbânte studiourile televiziunilor şi staţiile de autobuz în temerara încercare de a citi în inima Papei, este acelaşi Benedict al XVI-lea cel care oferă în succesiunea zilelor raţiunile profunde pe care se sprijină decizia sa. A-l asculta la diferitele întâlniri publice înseamnă a se înfăţişa spre scurte poteci din lungul şi solitarul parcurs străbătut de sufletul său înaintea şi alături de Dumnezeu. O călătorie în care acul busolei constă în măsura cuvintelor folosite, precum cele, revelatoare, pe care Papa le spune la întâlnirea cu parohii diecezei de Roma, joi, 14 februarie:
● „Chiar dacă mă retrag acum, în rugăciune sunt mereu aproape de fiecare dintre voi şi sunt sigur că şi voi toţi îmi veţi fi aproape, chiar dacă pentru lume voi rămâne în umbră”.

Retragere, rugăciune, umbră. După tulburarea unui tsunami care părea că a dezintegrat casa de pe stâncă, şi adevărul despre primul său locuitor, peisajul scoate la iveală în mod treptat un nou echilibru. E adevărat că o parte din circuitul mediatic continuă cu banalitate să insiste pe teorii despre fugă şi complot, pentru că mulţi sunt cei care ştiu să stimuleze cu un scandal „stomacul” unui public, dar nu să stimuleze şi inteligenţa acestuia. Cu toate acestea, în Biserică gestul lui Benedict al XVI-lea apare tot mai mult ca rodul unei credinţe viguroase care a marcat dintotdeauna paşii „lucrătorului în via Domnului”. Şi Papa întăreşte această certitudine la ultima sa apariţie la fereastra apartamentului pontifical. Era duminică, 24 februarie, la rugăciunea „Angelus”.
„Domnul mă cheamă să «urc pe munte», să mă dedic şi mai mult rugăciunii şi meditaţiei. Dar aceasta nu înseamnă a abandona Biserica, dimpotrivă, dacă Dumnezeu îmi cere acest lucru o face tocmai pentru ca eu să o pot sluji şi pe mai departe cu aceeaşi dăruire şi aceeaşi iubire cu care am făcut-o şi până acum, dar într-o formă mai potrivită cu vârsta şi puterile mele”.

Umilul „lucrător în via Domnului” lasă rândurile de vie şi se reculege în genunchi la marginea câmpului, pentru că a înţeles – în intensa convorbire dintre Dumnezeu şi propria conştiinţă – că şi un Vicar al lui Cristos are la dispoziţie mai multe feluri de a se îngriji de via Evangheliei:
● „Nu părăsesc Crucea, dar rămân într-o nouă formă lângă Domnul cel răstignit. Nu mai port puterea oficiului de conducere a Bisericii, dar în slujirea rugăciunii rămân, pentru a spune astfel, în staulul Sfântului Petru”.

Aceste cuvinte răsună la ultima audienţă generală, în Piaţa Sfântul Petru. În faţa ochilor săi, se întinde priveliştea îndesată cu peste 150 de mii de persoane. Un zid uman, dilatat de televiziuni la dimensiuni planetare, căruia, încă o dată sau, mai bine zis, pentru ultima dată, Benedict al XVI-lea îi oferă asigurarea tipică unui învăţător în ale credinţei, în schimbul dubiilor din cei care încă nu acceptă:
● „Am ştiut dintotdeauna că în acea barcă se află Domnul şi am ştiut dintotdeauna că barca Bisericii nu este a mea, nu e a noastră, dar e a Lui şi Domnul nu o lasă să se scufunde. El este cel care o conduce, cu siguranţă şi prin oamenii pe care i-a ales, pentru că aşa a vrut. Aceasta a fost şi rămâne o certitudine, pe care nimic nu o poate umbri”.

Cel mai lung rămas bun de la Biserică în luna cea mai scurtă din calendar începe în faţa unui public de proporţii oceanice: jurnaliştii ajunşi deja la Roma sunt 3.650 din 61 de naţiuni, din 698 de trusturi în 24 de limbi. Imaginile în direct şi în streaming de pe memorabilul 28 februarie se aprind încă de dimineaţă pentru nu se mai închide decât seara târziu. Se începe cu Sala Clementină, unde 144 de cardinali îl primesc pe Papa Benedict care degajă acelaşi spirit de slujire dintotdeauna:
● „Voi continua să fiu aproape de voi prin rugăciune, mai ales în zilele care urmează, ca să fiţi pe deplin docili la lucrarea Duhului Sfânt în alegerea noului Papă. Fie ca Domnul să vi-l arate pe cel pe care El îl vrea. Şi între voi, în rândul Colegiului cardinalilor, se află şi viitorul Papă, căruia îi promit astăzi respectul şi ascultarea mea necondiţionată”.

Scena se reia spre ora 17.00, când lumea întreagă urmăreşte pas cu pas un itinerar pe care unii comentatori îl compară, prin impact şi forţă de atracţie, cu debarcarea pe Lună: Benedict al XVI-lea care lasă în urmă apartamentul pontifical, cardinalul Comastri care îl salută cu capul plecat şi descoperit, iar în spatele său, lacrimile care brăzdează chipul mons. Gänswein. Şi apoi, îmbarcarea pe elicopterul alb, chipul care devine din ce în ce mai mic în rama geamului, şi zborul de pe linia cerului din Roma, încărcat cu sugestii, care pare foarte lent şi conferă o nuanţă angelică gestului de plecare a Episcopului său. Care o dată ajuns la balcon, în faţa miilor de pelerini care îl aşteptau cu însufleţire ore în şir în piaţa din orăşelul Castel Gandolfo, iese de pe scenă cu aceeaşi discreţie cu care, cu opt ani înainte, se prezenta la balconul central al bazilicii Sfântul Petru:
● „Sunt un simplu pelerin care începe ultima etapă a pelerinajului său pe acest pământ. Dar aş mai dori, cu inima mea, cu iubirea mea, cu rugăciunea mea, cu reflecţia mea, cu toate puterile mele lăuntrice, să lucreze pentru binele comun şi binele Bisericii şi al umanităţii. Mă simt întărit de simpatia voastră. Vă mulţumesc! Noapte Bună!”.

„Noapte bună!”... Ecoul acestor două cuvinte prin care se încheie pontificatul se pierde în larma mulţimii, care spre deosebire de atâtea alte ocazii în acelaşi loc, nu se împrăştie, dimpotrivă, se măreşte pe timp ce trece. Privirile coboară câţiva metri mai jos, dinspre balcon la poarta deschisă a reşedinţei, unde începe o ciudată numărătoare inversă. Acele ceasului mai fac două ture şi jumătate iar la ora 20.00 cele două uşi ale porţii încep să se rotească până când se întâlnesc şi rămân închise, conferind clipei o impresionantă valoare simbolică. Pichetul Gărzii Elveţiene se urneşte din loc. Nu mai avea un Papă de protejat.

Rămâne însă Benedict al XVI-lea. Şi ecoul salutului său „Noapte bună!”. Poate pentru că nu putea să fie un alt fel de a-şi lua rămas bun pentru un Papă care a vrut să se închidă cu Dumnezeu în sihăstria inimii, pentru a deschide larg Bisericii un nou anotimp şi să-i dăruiască forţa unui nou început. Şi continuă să impresioneze faptul că doar 13 zile mai târziu, ca şi cum ar fi fost unificaţi de firul unei regii invizibile, noul pontificat al Papei Francisc avea să înceapă în acelaşi stil, de o familiaritate absolută şi dezarmantă:
● „Fraţi şi surori, Bună seara!”

Aici, serviciul audio cu vocea Papei Benedict şi a Papei Francisc: RealAudioMP3

(rv – A. De Carolis – A. Dancă)








All the contents on this site are copyrighted ©.