De la Benedict la Francisc sau retragerea unui suflet mare
RV 11 feb 2014. Acum un an Biserica şi lumea erau zguduite de renunţarea
lui Benedict al XVI-lea la ministerul petrin, anunţată pe 11 februarie 2013. Primită
la început cu uimire şi nedumerire, ştirea a fost înţeleasă
în zilele succesive ca un gest de înţelepciune clarvăzătoare pe care,
în unicitatea sa substanţială,putea să-l facănumai
un om şi un pontif de o inteligenţă spirituală extraordinară.
Să
reparcurgem etapele decisive care şi-au pus o amprentă
cu adevărat istorică pe zilele lunii februarie de anul trecut. ● “Fratres
carissimi, non solum propter tres canonizationes ad hoc Consistorium vos convocavi…”.
De
sute de ani, latina este o limbă moartă pentru lume şi din ce în ce mai puţin folosită
în Biserică. De aceea, una din ştirile cele mai răsunătoare din istoria recentă fluctuează
pentru câteva minute într-o bulă mută şi indescifrabilă. Acele silabe susurate, spuse
cu un calm care trădează tonul uşor încordat, vorbesc de o „decizie de mare importanţă
pentru viaţa Bisericii” (…decisionem magni momenti pro Ecclesiae vitae communicem…).
Cuvintele rămân suspendate vreme de secunde într-o ţară a nimănui, aşteptând ca cineva
să şi le însuşească. Ceasul Romei abia arătase ora 11.30 şi cei care în acea zi de
11 februarie 2013 au norocul de a urmări în direct – cardinalii din jurul lui Benedict
al XVI în Sala Consistoriului, sau puţinii jurnalişti care urmăreau scena cu ajutorul
imaginilor şi al sunetului pe internet – trăiesc pentru câteva clipe enigma celor
care, de pe malul oceanului, observă fără să înţeleagă că apa se retrage şi se vede
uscatul. Apoi, vine un adevărat tsunami: ● “Conscientia mea iterum atque iterum
coram Deo explorata ad cognitionem certam perveni vires meas ingravescente aetate
non iam aptas esse ad munus Petrinum aeque administrandum…”.
Impactul neobişnuitului
tsunami îi copleşeşte pe toţi în câteva click-uri. Firele conexiunilor se înroşesc,
Internetul vuieşte de mesaje pe Twitter, primele pagini web sunt înlocuite în cea
mai mare grabă. Benedict al XVI „şi-a dat demisia”, este prima formulare ce se citeşte
pretutindeni şi care încearcă să explice inexplicabilul printr-un limbaj din alte
lumi, din moment ce nimeni nu dispune de instrumentele adecvate pentru a da cont în
mod rezonabil de ceea ce nu s-a mai văzut. Emotivă este prima informaţie, ca şi reacţia
tuturor. Incredulitatea este la maximum iar valul nedumeririi pune în mulţi la încercare
certitudini indiscutabile. Până când, îngrădită vreme de doză zile, lava enormă erupe
miercuri, 13 februarie. Conul vulcanului? Audienţa generală în Aula Paul al VI-lea: ●
„Dragi fraţi şi surori, după cum aţi aflat, m-am hotărât… (aplauze) Vă mulţumesc pentru
simpatia voastră… (aplauze)… M-am hotărât să renunţ la ministerul petrin pe care Domnul
mi l-a încredinţat la 19 aprilie 2005. Am făcut aceasta în deplină libertate pentru
binele Bisericii, după ce m-am rugat îndelung şi mi-am examinat conştiinţa
înaintea lui Dumnezeu, conştient de gravitatea unui asemenea gest, dar conştient în
acelaşi timp că nu mai sunt în măsură să îndeplinesc ministerul petrin cu forţa
pe care o cere”.
Era Miercurea Cenuşii, începutul Postului Mare, şi mulţimea
de la audienţa de dimineaţă se mută după amiază în bazilica Sfântul Petru la Sfânta
Liturghie cu ritul impunerii cenuşii. În magma sentimentelor confuze, firul de cenuşă
care dintr-o dată marchează părul alb al Papei devine, pentru cei care se uită cu
atenţie, un simbol mai mare decât el însuşi: exprimă printr-o singură imagine certitudinea
care în mulţi începe să-şi facă drum, şi anume, că renunţarea lui Benedict al XVI-lea
este, dincolo de oricare altă consideraţie, un gest de excepţională umilinţă. O spune
cu emoţie la încheierea acelei ceremonii cardinalul Tarcisio Bertone dar o spun şi
mai mult aplauzele interminabile şi emoţionante pe care adunarea liturgică, ridicându-se
în picioare, le aduce păstorului său: (Card. Bertone) ●
„Vă mulţumim pentru că ne-aţi dat exemplul luminos al simplului şi umilului lucrător
în via Domnului, un lucrător, însă, care a ştiut în orice moment să facă ceea
ce era mai important: să-l ducă pe Dumnezeu oamenilor şi să-i ducă pe oameni
la Dumnezeu".
A făcut bine, spun unii. Nu, a greşit, spun alţii. În
timp ce duelul părerilor continuă să înfierbânte studiourile televiziunilor şi staţiile
de autobuz în temerara încercare de a citi în inima Papei, este acelaşi Benedict al
XVI-lea cel care oferă în succesiunea zilelor raţiunile profunde pe care se sprijină
decizia sa. A-l asculta la diferitele întâlniri publice înseamnă a se înfăţişa spre
scurte poteci din lungul şi solitarul parcurs străbătut de sufletul său înaintea şi
alături de Dumnezeu. O călătorie în care acul busolei constă în măsura cuvintelor
folosite, precum cele, revelatoare, pe care Papa le spune la întâlnirea cu parohii
diecezei de Roma, joi, 14 februarie: ● „Chiar dacă mă retrag acum, în rugăciune
sunt mereu aproape de fiecare dintre voi şi sunt sigur că şi voi toţi îmi veţi fi
aproape, chiar dacă pentru lume voi rămâne în umbră”.
Retragere, rugăciune,
umbră. După tulburarea unui tsunami care părea că a dezintegrat casa de pe stâncă,
şi adevărul despre primul său locuitor, peisajul scoate la iveală în mod treptat un
nou echilibru. E adevărat că o parte din circuitul mediatic continuă cu banalitate
să insiste pe teorii despre fugă şi complot, pentru că mulţi sunt cei care ştiu să
stimuleze cu un scandal „stomacul” unui public, dar nu să stimuleze şi inteligenţa
acestuia. Cu toate acestea, în Biserică gestul lui Benedict al XVI-lea apare tot mai
mult ca rodul unei credinţe viguroase care a marcat dintotdeauna paşii „lucrătorului
în via Domnului”. Şi Papa întăreşte această certitudine la ultima sa apariţie la fereastra
apartamentului pontifical. Era duminică, 24 februarie, la rugăciunea „Angelus”. ●
„Domnul mă cheamă să «urc pe munte», să mă dedic şi mai mult rugăciunii şi
meditaţiei. Dar aceasta nu înseamnă a abandona Biserica, dimpotrivă, dacă Dumnezeu
îmi cere acest lucru o face tocmai pentru ca eu să o pot sluji şi pe mai departe cu
aceeaşi dăruire şi aceeaşi iubire cu care am făcut-o şi până acum, dar într-o
formă mai potrivită cu vârsta şi puterile mele”.
Umilul
„lucrător în via Domnului” lasă rândurile de vie şi se reculege în genunchi la marginea
câmpului, pentru că a înţeles – în intensa convorbire dintre Dumnezeu şi propria conştiinţă
– că şi un Vicar al lui Cristos are la dispoziţie mai multe feluri de a se îngriji
de via Evangheliei: ● „Nu părăsesc Crucea, dar rămân într-o nouă formă lângă
Domnul cel răstignit. Nu mai port puterea oficiului de conducere a Bisericii,
dar în slujirea rugăciunii rămân, pentru a spune astfel, în staulul Sfântului
Petru”.
Aceste cuvinte răsună la ultima audienţă generală, în Piaţa Sfântul
Petru. În faţa ochilor săi, se întinde priveliştea îndesată cu peste 150 de mii de
persoane. Un zid uman, dilatat de televiziuni la dimensiuni planetare, căruia, încă
o dată sau, mai bine zis, pentru ultima dată, Benedict al XVI-lea îi oferă asigurarea
tipică unui învăţător în ale credinţei, în schimbul dubiilor din cei care încă nu
acceptă: ● „Am ştiut dintotdeauna că în acea barcă se află Domnul şi am ştiut
dintotdeauna că barca Bisericii nu este a mea, nu e a noastră, dar e a Lui şi Domnul
nu o lasă să se scufunde. El este cel care o conduce, cu siguranţă şi prin oamenii
pe care i-a ales, pentru că aşa a vrut. Aceasta a fost şi rămâne o certitudine,
pe care nimic nu o poate umbri”.
Cel mai lung rămas bun de la Biserică
în luna cea mai scurtă din calendar începe în faţa unui public de proporţii oceanice:
jurnaliştii ajunşi deja la Roma sunt 3.650 din 61 de naţiuni, din 698 de trusturi
în 24 de limbi. Imaginile în direct şi în streaming de pe memorabilul 28 februarie
se aprind încă de dimineaţă pentru nu se mai închide decât seara târziu. Se începe
cu Sala Clementină, unde 144 de cardinali îl primesc pe Papa Benedict care degajă
acelaşi spirit de slujire dintotdeauna: ● „Voi continua să fiu aproape de voi
prin rugăciune, mai ales în zilele care urmează, ca să fiţi pe deplin docili la lucrarea
Duhului Sfânt în alegerea noului Papă. Fie ca Domnul să vi-l arate pe cel pe care
El îl vrea. Şi între voi, în rândul Colegiului cardinalilor, se află şi viitorul Papă,
căruia îi promit astăzi respectul şi ascultarea mea necondiţionată”.
Scena
se reia spre ora 17.00, când lumea întreagă urmăreşte pas cu pas un itinerar pe care
unii comentatori îl compară, prin impact şi forţă de atracţie, cu debarcarea pe Lună:
Benedict al XVI-lea care lasă în urmă apartamentul pontifical, cardinalul Comastri
care îl salută cu capul plecat şi descoperit, iar în spatele său, lacrimile care brăzdează
chipul mons. Gänswein. Şi apoi, îmbarcarea pe elicopterul alb, chipul care devine
din ce în ce mai mic în rama geamului, şi zborul de pe linia cerului din Roma, încărcat
cu sugestii, care pare foarte lent şi conferă o nuanţă angelică gestului de plecare
a Episcopului său. Care o dată ajuns la balcon, în faţa miilor de pelerini care îl
aşteptau cu însufleţire ore în şir în piaţa din orăşelul Castel Gandolfo, iese de
pe scenă cu aceeaşi discreţie cu care, cu opt ani înainte, se prezenta la balconul
central al bazilicii Sfântul Petru: ● „Sunt un simplu pelerin care începe ultima
etapă a pelerinajului său pe acest pământ. Dar aş mai dori, cu inima mea, cu iubirea
mea, cu rugăciunea mea, cu reflecţia mea, cu toate puterile mele lăuntrice, să lucreze
pentru binele comun şi binele Bisericii şi al umanităţii. Mă simt întărit de simpatia
voastră. Vă mulţumesc! Noapte Bună!”.
„Noapte bună!”... Ecoul acestor două
cuvinte prin care se încheie pontificatul se pierde în larma mulţimii, care spre
deosebire de atâtea alte ocazii în acelaşi loc, nu se împrăştie, dimpotrivă, se măreşte
pe timp ce trece. Privirile coboară câţiva metri mai jos, dinspre balcon la poarta
deschisă a reşedinţei, unde începe o ciudată numărătoare inversă. Acele ceasului mai
fac două ture şi jumătate iar la ora 20.00 cele două uşi ale porţii încep să se rotească
până când se întâlnesc şi rămân închise, conferind clipei o impresionantă valoare
simbolică. Pichetul Gărzii Elveţiene se urneşte din loc. Nu mai avea un Papă de protejat.
Rămâne însă Benedict al XVI-lea. Şi ecoul salutului său „Noapte bună!”. Poate
pentru că nu putea să fie un alt fel de a-şi lua rămas bun pentru un Papă care a vrut
să se închidă cu Dumnezeu în sihăstria inimii, pentru a deschide larg Bisericii un
nou anotimp şi să-i dăruiască forţa unui nou început. Şi continuă să impresioneze
faptul că doar 13 zile mai târziu, ca şi cum ar fi fost unificaţi de firul unei regii
invizibile, noul pontificat al Papei Francisc avea să înceapă în acelaşi stil, de
o familiaritate absolută şi dezarmantă: ● „Fraţi şi surori, Bună seara!”
Aici,
serviciul audio cu vocea Papei Benedict şi a Papei Francisc: