Consideraţii omiletice la Duminica a V-a de peste an (A): Voi, sarea pământului şi lumina lumii prin mărturia faptelor bune

(RV - 9 februarie 2014) E Ziua Domnului. Veniţi să ne închinăm lui Dumnezeu şi să ne plecăm în faţa Domnului, creatorul nostru; căci el este Domnul, Dumnezeul nostru! (cf. Ps 94,6-7).
1. Dumnezeu, creatorul şi păstorul nostru. Cu acest îndemn, preoţii şi persoanele consacrate, dar şi tot mai mulţi laici încep, dimineaţa în zori, rugăciunea liturgică a orelor, ca serviciu zilnic pentru binele Biserici şi al întregii lumi. Invitaţia este luată din Psalmul 94, cel mai recitat din toată Psaltirea, atât de către creştini dar şi de poporul biblic care îl rosteşte în fiecare vineri seară înainte de intrarea în sărbătoarea sabatului. Şi pentru unii şi pentru alţii, el constituie un examen de conştiinţă asupra fidelităţii şi infidelităţii faţă de Domnul înainte de a se prezenta pentru cultul divin.

Acelaşi lucru îl facem înainte de sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, reînnoind fidelitatea faţă de Dumnezeu, astfel ca nimeni să nu se prezinte înaintea Domnului cu inima împietrită sau abătută de la calea dreaptă asemenea generaţiei din pustiu a poporului ales. Cercetându-ne cugetul, repetăm avertismentul „astăzi, nu vă împietriţi inimile” dar „ascultaţi glasul Domnului”, până ce vom intra în „odihna” zilei care nu cunoaşte apus.

O facem şi înainte de a parcurge aceste consideraţii omiletice care vor să conducă în final la actul închinării în faţa Domnului, creatorul nostru, conştienţi că „el este Dumnezeul nostru iar noi suntem poporul pe care el îl păstoreşte, turma pe care mâna lui o călăuzeşte”. Avem aici primul articol al Crezului creştin: Dumnezeu, creatorul nostru şi păstorul nostru.

Către Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos să îndreptăm acum rugăciunea noastră filială: „Te rugăm, Doamne, să veghezi cu grijă neobosită asupra familiei tale; păstreaz-o sub ocrotirea ta, căci harul tău este singura ei speranţă” (colecta).

2. Lumina lui Dumnezeu. În multe culturi şi religii străvechi, divinitatea este înţeleasă ca fiind în strânsă legătură cu lumina. În limbile neo-latine însuşi numele lui Dumnezeu face aluzie la lumină. În latină, cuvintele „deus”, cu referinţă la divinitate şi „dies” care înseamnă zi, lumina zilei, derivă din limba sanscrită. De fapt, lumina este o mică parabolă care vorbeşte despre Dumnezeu.

Biblia însăşi foloseşte imaginile luminii raportate la Dumnezeu. Reproducem câteva: „Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? Fa să strălucească peste noi lumina feţei sale. Lumină pentru paşii mei este cuvântul tău. În lumina ta vom vedea lumina”.
Remarcăm, de asemenea, că primul lucru creat de Dumnezeu a fost lumina (Geneza 1,3).

Deci, Dumnezeu Lumina a creat lumina.
Dumnezeu „aduce toate la viaţă” şi „locuieşte într-o lumină de nepătruns”. Dumnezeu „pe care nici un om nu l-a văzut şi nici nu va putea să-l vadă”(1Timotei 6,13.16) este Lumina care nu apune.

3. Lumina omului. În mod surprinzător, lecturile biblice de azi, vorbesc despre lumina omului: omul cel drept inundat de lumina divină devine la rândul său făclie ce luminează şi încălzeşte.
Dumnezeu Tatăl l-a trimis în lume pe Fiul său ca „lumină spre luminarea neamurilor” (Luca 2,32). Ucenicii săi sunt numiţi „fii ai luminii şi fii ai zilei”(1Tesaloniceni 5,4). Ei sunt „lumină în Domnul” şi umblă ca „fii ai luminii” iar „rodul luminii constă în toată bunătatea, dreptatea şi adevărul” (Efeseni 5,8).

Fără a invada domeniul specialiştilor în materie şi fără a forţa lucrurile, s-ar putea spune că suntem organisme de lumină, nu numai în sens spiritual, ci şi fizic. Celulele corpului uman sunt mici centrale de energie. Alimentele pe care le consumăm încorporează într-un anume fel lumina soarelui, înmagazinează molecule de lumină care fac să funcţioneze centrala nervoasă a organismului.

Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru lumina sa care este în noi. Înţelegem că suntem lumină născută din Lumină. De aceea, ori de câte ori întrerupem legătura cu Dumnezeu care este Lumina originară a tuturor creaturilor universului, ne dăunăm nouă, ne facem rău nouă înşine.

Atenţie... Dacă „orice dar bun şi orice dar desăvârşit, este de sus, coboară de la Tatăl luminilor” (Iacob 1,17), în nici un fel, întreruperea legăturii cu „Tatăl luminilor”, nu poate fi numită „iluminism”.

4. Lumina mărturiei. Liturghia de azi este o celebrare a luminii pe care omul poate să o iradieze în lume prin mărturia sa. Răceala, indiferenţa, nepăsarea multor creştini este semnul îndepărtării lor de sursa de lumină care este iubirea lui Dumnezeu. O candelă fără ulei nu mai foloseşte, la fel şi sarea care şi-ar pierde salinitatea.

Evanghelia zilei ne face ascultători ai predicii lui Isus de pe munte. În jurul lui vedem o mare mulţime de oameni. Celor care îl ascultă, între aceştia mulţi ucenici, le expune pe larg programul său de Mesia, de mântuitor trimis de Dumnezeu. Mulţi îl auziseră deja în sinagogi citind pagini din cartea lui Isaia despre slujitorul în suferinţă şi notaseră că Isus duce la desăvârşire ceea ce marele profet, cu multe secole înainte, proclamase în numele lui Dumnezeu.
Isaia anunţase că religia plăcută lui Dumnezeu nu-şi termină menirea în actele de cult, dar trebuie să devină luptă împotriva nedreptăţii şi a asupririi celor slabi, împărţire a propriilor bunuri cu cei care nu au pâine, îmbrăcăminte, adăpost. Şi adăuga: „Numai dacă acţionează aşa, cel drept va fi luminos şi va dezvălui chipul lui Dumnezeu”.

5. Lumina faptelor bune. Între faptele de pocăinţă recomandate de Isus ucenicilor se află postul, rugăciunea şi pomana, săvârşite fără trâmbiţe, fără ostentaţie, în camera cu uşa închisă, pentru a fi răsplătiţi de către Tatăl din cer care scrutează inimile şi vede în ascuns. În Liturghia acestei duminici, Domnul pare că inversează această învăţătură. De fapt, în finalul pericopei evanghelice de azi luată de la sf. Matei 5,13-16, Isus conclude: „aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru din ceruri”. Prin urmare, pentru a da lumină unei lumi scufundate în întuneric şi fără lumină proprie, sunt necesare faptele bune ale credincioşilor.

Isus duce la desăvârşire învăţătura profeţilor de demult: „Aşa vorbeşte Domnul: Împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; pe cel gol îmbracă-l şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi-ţi vei grăbi vindecarea; dreptatea ta îţi va merge înainte şi slava Domnului te va însoţi. Atunci tu vei chema pe Domnul şi el îţi va răspunde, îl vei striga şi el îţi va zice: „Iată-mă!” Dacă vei îndepărta din mijlocul tău asuprirea, gestul de ameninţare şi cuvintele de ocară, dacă vei da de mâncare celui flămând şi vei aduce mângâiere celui amărât, atunci lumina ta va răsări în întuneric şi întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare (Isaia 58,7-10).

6. Voi, sarea pământului şi lumina lumii. În partea iniţială a cuvântării de pe munte, Isus îi proclamase „fericiţi”, adică „binecuvântaţi de Dumnezeu” pe cei săraci cu duhul, care nu-şi leagă inima de bogăţii, care vor să realizeze o lume mai dreaptă, care sunt blânzi şi milostivi, curaţi cu inima şi făcători de pace.

Astăzi în pericopa evanghelică, încheind prima parte a predicii, Isus surprinde prin încrederea pe care o are în oameni.
Impresionează faptul că le spune celor care îl ascultă şi sunt ucenici ai săi, deci şi nouă: „Voi sunteţi sarea pământului. Voi sunteţi lumina lumii!” Căutaţi să nu vă pierdeţi gustul, acea însuşire a ucenicului de a da savoare trăirii Evangheliei şi de a-i conserva frumuseţea şi bunătatea!... Faceţi să strălucească lumina voastră înaintea tuturor! Faceţi-i să vadă faptele voastre bune şi să-i mulţumească lui Dumnezeu! (cf. Matei 5,13-16).
Evident, ucenicii vor putea fi astfel, doar în măsura în care primesc în dar de la Isus noutatea de viaţă care dă gust şi sens, capacitatea de a fi „semn al lui Dumnezeu” ce indică drumul.

Şi aici stă dificultatea. Există totuşi în aceasta o promisiune: orice mic element divin care este în noi, devine sare şi lumină, şi asta pentru toţi. Aceste comparaţii simple vorbesc despre universalitate: pământ, lume, oraş pe munte.
Isus a venit pentru mântuirea tuturor iar creştinii trebuie să răspândească gustul şi lumina la toţi, gustul şi lumina faptelor bune pe linia fericirilor pentru mărirea Tatălui din ceruri.
Există deci în oameni o lumină divină: Lumina Tatălui străluceşte în lume prin faptele fiilor săi.

7. Sare a pământului. Iată un simbol mai greu de înţeles, dar nu imposibil. Sarea are numeroase semnificaţii simbolice. Chiar numai cu gustul şi forţa ei poate deveni o parabolă.
Scriitorul francez Georges Bernanos observă că Isus i-a invitat pe ucenicii săi să fie nu miere ci sare, nu dulci, moi şi unsuroşi ca mierea ci viguroşi, hotărâţi şi riguroşi ca gustul sării.

Exegeţii înregistrează o întreagă gamă de semnificaţii care în mod implicit sunt evocate de această imagine pe care Isus o introduce în cuprinsul Predicii de pe Munte.
Simbolul solidarităţii. Se vorbeşte de sarea prieteniei, a alianţei, a solidarităţii ca de pildă în cartea Numerilor 18,19. Isus invită pe ucenici să condimenteze viaţa lor fraternă cu sarea iubirii. La Marcu 9,50, Isus spune: „Sarea este bună. Însă dacă sarea devine nesărată, cum îi veţi reface gustul? Să aveţi sare în voi şi să trăiţi în pace unii cu alţii”. Şi astăzi între arabi există expresii precum „Vă iubesc aşa cum iubesc sarea”, „există sare între noi” pentru a indica o solidaritate profundă.
Simbolul vieţii. În cartea lui Esdra 4,14 se vorbeşte despre funcţionarii plătiţi de suveran ca unii „care mănâncă sarea la platul regal”. Şi în limbile noastre se foloseşte termenul „salariu”, care în originalul latin indica solda acordată militarilor romani ca să-şi procure sarea, în timp pentru noi înseamnă mijloc economic pentru supravieţuire. Exista apoi la orientali practica curioasă de a face fricţiuni cu sare copilului abia născut, pentru a-i da vigoare. Astfel, profetul Ezechiel vorbeşte despre Israel ca fiica Ierusalimului care la naştere n-a fost spălată „pentru curăţire şi cu sare n-ai fost sărată” (16,4).
Simbolul înţelepciunii. În cele mai multe culturi se spune despre, argumentările banale şi absurde că au nevoie de puţină sau mai multă sare, adică de inteligenţă şi reflecţie. Doar astfel cineva poate susţine, mângâia, încuraja şi conduce cu discernământ. Şi apostolul Paul cere Colosenilor ca vorbirea lor „să fie întotdeauna plăcută, cu un dram de sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia în parte” (4,6).

Simbol obscur: purificare, blestem, judecată. Apa sărată nu potoleşte setea, vărsată pe rană, arde. Deci, purifică. Victimele erau presărate cu sare înainte de a fi jertfite şi astfel deveneau pure. Întinderile de sare de la Marea Moartă oferă un peisaj lunar. La greci şi romani , când voiau ca o cetate să fie distrusă pentru totdeauna, odată cucerită şi rasă la sol, se vărsa sare peste ruinele sale. În Biblie se vorbeşte adesea despre „blestemul sării” dar şi de sarea judecăţii lui Dumnezeu asupra răului cum vrea să spună şi Isus la Marcu 9,49: „Fiecare va fi sărat cu foc”.

Sarea este o mică realitate din lumea noastră zilnică, dar pe care Biblia a transformat-o într-un semn spiritual „gustos”. Acest mineral atât de esenţial în alimentaţie este ceea ce dă gust mâncării.

Isus este acela care, făcându-ne fii ai lui Dumnezeu, a dat gust vieţii noastre, ostenelilor noastre, durerilor noastre. De când Isus s-a înălţat la cer şi nu mai este vizibil în lume, ucenicii lui, creştinii, sunt cei care îl fac prezent prin viaţa lor. Comportându-se ca fii ai lui Dumnezeu, trăind ca fraţi, îi ajută pe toţi ceilalţi să descopere gustul vieţii, deşi în trudă şi suferinţă. Gustul vieţii creştine nu este amarul lacrimilor omului care suferă şi nu ştie pentru ce, dar nici sensul fără savoare al celor care zic: „să mâncăm şi să bem căci mâine vom muri”. Gustul vieţii creştine este bucuria izvorâtă din încrederea celor care zic: „Să trăim ca fraţi, să ne vrem bine unii altora, să ne ţinem de mână, deoarece mergem spre Dumnezeu. El strânge lacrimile noastre într-un urcior, ca picături preţioase, numără ostenelile noastre, vede suferinţele noastre. Este alături de noi pentru a ne mângâia şi ne aşteaptă pentru a ne da pacea în casa sa”.

8. Lumină a lumii. Isus a spus: „Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu umblă în întuneric” (Ioan 8,12). La lumina lui Isus înţelegem persoanele, care fără această lumină par străini de care ne ciocnim. Înţelegem marile realităţi ale vieţii, care fără lumina Evangheliei par capcane în care cădem şi fac să suferim.

Acum când Isus, nu mai este vizibil în lume, discipolii săi, creştinii sunt cei care fac prezentă această lumină a lui Isus, care lămureşte şi explică orice lucru. Creştinii fac să se vadă lumina lui Isus, nu atât prin cuvintele lor, cât mai curând cu modul de a trăi, de a lucra, şi văzând faptele lor îi aduc mulţumire lui Dumnezeu. De precizat că faptele bune nu sunt doar practicile religioase, dar viaţa concretă specifică ucenicilor care, imitându-l pe Dumnezeu în dragostea faţă de toţi, inclusiv faţă de duşmani sau potrivnici, se dovedesc, fii ai săi.

9. Pericolul de a pierde gustul, de a fi stinşi. Creştinii devin „sare a pământului” şi „lumină a lumii” prin faptele lor de iubire şi de dreptate plăcute lui Dumnezeu.
Isus avertizează, însă, în legătură cu pericolul ca sarea să-şi piardă gustul şi ca lumina să se stingă sau să fie pusă sub obroc. Este vorba de situaţia în care creştinii devin inactivi, nepăsători, indiferenţi, lâncezi, fără curaj, sau dau semne de oboseală şi sunt lipsiţi de entuziasm.

Primejdia infidelităţii ameninţă mereu poporul lui Dumnezeu. În orice timp al istoriei, deci şi în vremea noastră, lumea a cunoscut creştini care nu mai dau mărturie despre Cristos Înviat, se închină la noi idoli, precum averea şi banul, şi nu mai participă la construirea împărăţiei lui Dumnezeu. Sunt regiuni ale lumii cu străveche tradiţie creştină, ameninţate de o apostazie generală.

Această trădare are consecinţe foarte grave. De exemplu, ne fac să reflectăm cuvintele lui Gandhi care în faţa cuceritorilor patriei sale de către cei care se proclamau creştini şi exploatau în mod dramatic India, afirma: „Eu m-aş face imediat creştin, dacă creştinii ar deveni şi ei”.
Înţelegem preocuparea lui Isus care se întreabă: „Dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce se va săra? Nu mai este bună de nimic; va fi aruncată afară şi oamenii o vor călca în picioare”.

Este imposibil ca sarea să-şi piardă salinitatea, dar se poate ca ucenicii lui Isus să piardă cu timpul fervoarea iniţială, poate chiar credinţa. Deşi sunt purtătorii unui mesaj de viaţă veşnică, de multe ori creştinii apar în ochii oamenilor ca fiind fără gust, insipizi. Lumea observă imediat, cine îl slujeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi cine vinde din prisosinţă vorbe religioase.

Despre cunoscuta Maica Tereza din Calcutta, Fericita Tereza, dar şi despre alţi creştini care s-au dedicat şi se dedică fără ostentaţie, fără orgoliu dar cu total devotament, cu totală disponibilitate cauzei lui Dumnezeu şi a oamenilor nu are nimic de obiectat nici ateul cel mai convins şi nici agnosticul cel mai zeflemist.

În contextul actual al lumii secularizate, ceea ce deranjează cel mai mult este conduita ambiguă, îndoielnică a celui care ar trebui să fie sarea societăţii, dar nu este decât un granulat de imposturi ce trebuie semnalat prietenilor pentru a nu cădea în capcană.

Să ilustrăm printr-un exemplu. Îl găsim în viaţa lui Abbé Pierre (1912-2007), preot francez, întemeietor al comunităţii Emaus, care timp de 50 de ani şi-a dedicat viaţa pentru săraci şi refugiaţi.
Un muncitor comunist, chemat să finiseze ultimele lucrări la casa care a doua zi trebuia dată unei familii numeroase, rămasă fără adăpost după evacuarea forţată din locuinţa cu chirie, i-a zis lui Abbé Pierre: „Eu nu ştiu dacă Dumnezeu există, dar dacă există, atunci el este ceea ce faceţi dumneavoastră”.

Dar există multă lume care ar putea povesti episoade de sens contrar: „Eu nu ştiu dacă Dumnezeu există, dar din felul cum se comportă cei care merg la biserică, mă îndoiesc dacă ei cred cu adevărat”.

Benedict al XVI-lea era convins că „omul îl întâlneşte pe Dumnezeu doar printr-un om care deja l-a întâlnit pe Dumnezeu".

Iar creştinii din primele timpuri, în ciuda neajunsurilor care existau şi în Biserica primară, aveau convingerea că „sunt în lume ceea ce este sufletul în trup”. Aşa citim într-un document din secolul 2-3. Este vorba de Scrisoarea către Diognet, adevărată perlă a literaturii creştine din primele veacuri.

Noi, creştinii de azi trebuie să recuperăm ceva din această convingere a celor dinaintea noastră. Fiind sare a pământului şi lumină a lumii prin mărturia faptelor bune, ne putem bizui pe cuvântul lui Isaia când cerem ajutor de la Dumnezeu: „Tu îl vei chema pe Domnul şi el îţi va răspunde, îl vei striga şi el îţi va zice: „Iată-mă!”.

(RV - A. Lucaci, material omiletic de vineri 7 februarie 2014)

Aici, serviciul audio: