Mesajul pentru Postul Mare: mărturia unei familii de misionari în Haiti

(RV 05 feb 2014) La prezentarea Mesajului Papei Francisc pentru Postul Mare, marţi, 4 februarie, în Sala de Presă a Sfântului Scaun, au luat parte şi doi laici misionari în Haiti, soţii Anna Zumbo şi Davide Dotta care au dat mărturie despre misiunea lor cotidiană alături de Caritas Haiti, într-o ţara greu încercată de cutremurul din 2010, de sărăcia populaţiei şi de conflictele sociale şi politice.


Cei doi misionari alături de cei doi copii lor au ajuns în Haiti pentru a da o mână de ajutor Bisericii locale şi populaţiei prin implicarea directă într-o serie de proiecte care să ajute la reconstruirea ţării şi a societăţii haitiene. Iniţial aceştia au locuit în capitala Port-au-Prince, dar după câteva luni decid să se mute la periferie pentru a fi alături de săraci întru totul, după cum a spus la conferinţa de presă Anna Zumbo:

• „Pentru noi, apropierea de lume, adoptarea unui stil de viaţă sobru, ieşirea din casă a însemnat multe lucruri: o experienţă intimă de consolidare a unor relaţii personale cu haitienii şi în acelaşi timp o ocazie specială pentru construirea unor relaţii, aş spune «profesionale» cu organizaţiile, călugării, călugăriţele, clerul şi Caritas cu care am lucrat”.

Familia misionarilor creştini a locuit în mijlocul populaţiei sărace cu care a împărtăşit atât momentele de bucurie comunitară, cât şi pe cele umbrite de boli şi moarte, o experienţă de sărăcie care nu „i-a limitat, ci i-a întărit şi i-a îmbogăţit cultural şi moral”.

Aceştia au mai spus că experienţa misionară a fost un adevărat har pentru copii lor: „Au trăit în sobrietate, obişnuiţi să cineze la lumina lumânării, indiferenţi la hainele pe care le purtau, preferând picioarele goale decât constrângerea păpucilor. Au experimentat diferenţele culturale, alimentare, tradiţiile… Au experimentat comuniunea: primindu-i pe copii din cartier în casa lor, împărţind cu ei toate jucăriile, împărţind pâinea şi fructele din grădină. Le este greu să înţeleagă ce nu este fraternitatea”, a spus Anna Zumbo, „ei au trăit cu uşa deschisă, cu oaspeţi de limbi, culori şi culturi diferite, împărtăşind disponibilitatea slujirii, fiind pregătiţi în faţa neprevăzutului, al nevoii, al invitaţiei. Acum se întreabă de ce colegii nu doresc să vină să se joace acasă, de ce nu pot să se auto-invite la prânz sau cină la vecini, cum pot să-şi trimită jucăriile la prietenii lor care sunt aşa de departe şi care nu au nici caietele necesare pentru a merge la şcoală”.


(RV – R. Belincanta – A. C. Hrişman)