Papa: Da, şi Dumnezeu plânge, are inima unui tată care nu renunţă la copiii săi

RV 04 feb 2014. Da, şi Dumnezeu plânge, lacrimile lui sunt ca plânsul unui tată care îşi iubeşte copiii şi nu-i reneagă niciodată, nici chiar dacă se răzvrătesc, ci întotdeauna stă în aşteptarea lor: a spus Papa Francisc la predica Sfintei Liturghii celebrată marţi dimineaţă în capela Casei Sf. Marta din Vatican.

Lecturile biblice ale Sfintei Liturghii, din ritul roman sau latin, prezintă mâhnirea a doi taţi: regele David, care plânge pentru moartea fiului său răzvrătit, Absaoln, şi Iair, capul sinagogii, care îl roagă pe Isus să-i vindece fetiţa (cf 2Sam 18,9-32;19,1-3 şi Mc 5,21-43).

Referindu-se la plânsul regelui David, care tocmai primise vestea că armata sa a câştigat o bătălie, Papa a subliniat că atenţia regelui nu s-a îndreptat spre reuşita militară. David îşi aştepta copilul să se întoarcă acasă. Era rege, dar era tată, şi când a primit vestea morţii fiului său, Absolon, a izbucnit în plâns, spunând că ar fi fost mai bine să moară el în locul copilului său:
● „Aşa este inima unui tată care nu-şi reneagă niciodată copilul. E ca şi cum ar spune: «poate fi tâlhar, poate fi duşman, dar e fiul meu». El nu-şi neagă paternitatea”.

Evanghelia ne vorbeşte despre un alt tată. Este capul sinagogii, un om de vază în societate, dar aceasta nu-l opreşte să se arunce la picioarele lui Isus şi să ceară vindecarea fetiţei bolnave. Nu se gândeşte la ceea ce spune lumea: mai întâi de toate este tată. Pentru ambii taţi, David şi Iair, singurul lucru important era soarta copilului.
● „Aceasta ne face să ne gândim la ceea ce spunem despre Dumnezeu în Crez: «Cred în Dumnezeu, Tatăl…». Ne face să ne gândim la paternitatea lui Dumnezeu. Aşa este Dumnezeu faţă de noi. Dar cineva ar putea să spună: «Părinte, Dumnezeu nu plânge». Cum să nu? Să ne aducem aminte de Isus când a plâns asupra Ierusalimului. (…) Dumnezeu plânge! Isus a plâns pentru noi! În plânsul lui Isus vedem întocmai plânsul Tatălui care ne vrea pe toţi alături de el”.

Dumnezeu este ca un tată care îşi aşteaptă fiul rătăcit care a plecat cu toţi banii, cu toată moştenirea. Dar nu era zi în care tatăl să nu-l aştepte până când, în sfârşit, l-a zărit de departe venind acasă.

Dacă „acesta este Dumnezeul nostru”, a remarcat Pontiful, atunci trebuie să ne întrebăm cu privire la calitatea paternităţii noastre, atât a taţilor în familie cât şi la paternitatea spirituală a episcopilor şi preoţilor, care trebuie să fie ca paternitatea lui Dumnezeu. „Tatăl are un fel de ungere care vine de la fiul său: nu se poate înţelege pe sine fără fiul său. De aceea are nevoie de fiul: îl aşteaptă, îl iubeşte, îl caută, îl iartă, îl vrea aproape de sine, la fel de aproape după cum cloşca îşi strânge puii în jurul ei”.

Având înaintea ochilor aceste două figuri de tată – a încheiat Pontiful – „să spunem din nou «Cred în Dumnezeu Tatăl…» şi să cerem de la Duhul Sfânt să ne înveţe să spunem «Abba, Tată!». Este un har al Duhului Sfânt să-i putem spune din toată inima lui Dumnezeu «Tată»!”.

Aici, serviciul audio:

(rv – S. Centofanti – A. Dancă)