Cu magii, adoratori ai Pruncului din Betleem: consideraţii omiletice la solemnitatea
Epifaniei
(RV - 5 ianuarie 2014) E sărbătoare, solemnitatea Epifaniei.
„Ne-a strălucit o zi sfântă. Veniţi neamuri şi adoraţi-l pe Domnul. Astăzi a coborât
pe pământ o lumină mare” - proclamă liturghia din zilele premergătoare Epifaniei Domnului.
„Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne”, răspunde psalmistul profet
în solemnitatea chemării tuturor popoarelor la lumina credinţei în Cristos
Mântuitorul.
1. Semnificaţia sărbătorii. Epifania este de
origine orientală. Numele înseamnă manifestare în sensul de arătarea lui Dumnezeu
cel invizibil în Isus Cristos. Este vorba de manifestarea lui Isus către lumea păgână
în gestul închinării magilor, către iudei la botezul său în râul Iordan şi către ucenicii
săi prin prima minune săvârşită de Domnul Isus la nunta din Cana Galileii. Sunt 3
momente ale manifestării lui Mesia celebrate succesiv în tradiţia Bisericii Romei:
astăzi, sosirea şi închinarea Magilor, duminica viitoare, Botezul Domnului când Tatăl
din cer îl face cunoscut pe Fiul său preaiubit iar în duminica a II-a din ciclul liturgic
anual C, primul semn minunat, cel al schimbării apei în vin săvârşit de Isus la nunta
din Cana Galileii când „şi-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el” (In
2, 11).
Breviarul sau Liturgia Orelor păstrează un antifon foarte frumos
care uneşte aceste trei evenimente în tema nunţii dintre Cristos şi Biserică: “Astăzi
Biserica se uneşte cu Mirele său ceresc pentru că în Iordan Cristos i-a spălat păcatele;
magii aleargă cu daruri la nunta regească, iar oaspeţii se veselesc de apa preschimbată
în vin” (Antifonul Laudelor).
Epifania este o sărbătoare dedicată
adevărurilor de credinţă, mai presus de faptele istorice la care se referă: contemplăm
arătarea în mijlocul oamenilor a Fiului lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat. Este dezvăluită
taina cea de veci ascunsă şi de oameni neştiută.
Este „taina lui Cristos”
despre care apostolul Paul afirmă în scrisoarea către Efeseni 3,2-3a.5-6: Această
taină el n-a făcut-o cunoscută oamenilor din generaţiile trecute, aşa cum a descoperit-o
acum sfinţilor săi apostoli şi profeţi prin Duhul; taina stă în aceea că prin evanghelie
păgânii sunt împreună moştenitori cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi sunt
părtaşi cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos Isus.
2. Epifanie
şi Bobotează. Dacă în tradiţia Bisericii Romei, la Epifanie se celebrează
sosirea şi închinarea magilor, în tradiţia creştină răsăriteană accentul sărbătorii
Epifaniei, al arătării este pus pe Botezul Domnului, de unde numele „Bobotează”. Însă
ambele tradiţii converg în actul manifestării şi al adoraţiei: „Ne-a strălucit
o zi sfântă. Veniţi neamuri şi adoraţi-l pe Domnul!”. Invitaţiei sobre din Liturghia
romană îi corespunde troparul din Liturghia bizantină, plin de conţinut teologic:
„În Iordan botezându-te, Doamne, Treimea cea de închinat, s-a arătat. Cel ce te-ai
arătat, Cristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire ţie!”.
3. Sărbătoarea
luminilor. Epifania Domnului este o sărbătoare a luminilor iar creştinul
ştie unde poate fi găsită adevărata lumină, soarele său, steaua sa. Când la Roma pentru
ziua de naştere a Soarelui Neînvins - dies Solis invicti - de la sfârşitul lunii decembrie,
se aprindeau noaptea focuri de bucurie, când lumea de rând se apleca spre soarele
ce răsărea în zori, Biserica se reunea pentru a celebra manifestarea adevăratului
soare, Cristos. „Să ne bucurăm şi noi fraţilor, - îndemna Sfântul Augustin - şi să
lăsăm ca şi păgânii să se bucure: căci această zi pentru noi a fost sfinţită nu de
soarele vizibil ci de Creatorul său invizibil”. Sf. Leon cel Mare, papă între
440-461 se arăta împotriva unei practici a creştinilor din Roma, contaminată încă
de păgânism. La Liturghia din zori, în sărbătoarea Crăciunului, aceşti creştini, înainte
de a pune piciorul în bazilica Sfântul Petru (construită în funcţie de mormântul
Apostolului, cu altarul principal spre apus), se opreau pe treptele bazilicii,
îşi întorceau faţa către soarele care răsărea şi, aplecându-şi capul, se închinau
spre soare pentru a aduce omagiu discului strălucitor”. Concluzia marelui papă este
valabilă şi pentru reflecţia noastră despre steaua magilor: „Lasă chiar ca lumina
corpului ceresc să acţioneze asupra simţurilor trupului tău, dar cu toată dragostea
înflăcărată a sufletului tău primeşte în adâncul inimii acea lumină care-l luminează
pe tot omul care vine în lume”.
4. Steaua magilor, călăuza cosmică.
Să privim deci steaua care luminează povestirea oferită doar de Sfântul Matei
în capitolul 2 al Evangheliei sale şi care a luminat noaptea acelor înţelepţi din
Răsărit, deveniţi simbolul tuturor popoarelor pământului care îl caută pe Dumnezeu
cu inimă sinceră. Desigur nu este exclus să fi avut loc un fenomen cosmic, să fi apărut
pe firmament un astru, o cometă, o dâră luminoasă după care s-au călăuzit magii. În
toate culturile din jurul poporului biblic exista convingerea că la naşterea unui
personaj însemnat apare pe cer o stea.
5. Scripturile, lumina teologică.
Desigur, pe lângă călăuza cosmică şi „raţională” a stelei, o călăuză înscrisă în ordinea
lucrărilor înfăptuite de Dumnezeu, există o a doua călăuză, mai teologică şi specifică,
cea a Bibliei. Misterul acelei stele ni-l descoperă mai mult teologia şi nu astronomia.
Această călăuză luminoasă, prezentă adesea ca element de legendă în anunţurile despre
naşterea unor personaje importante, precum împăraţi din lumea greco-romană, are o
semnificaţie biblică precisă în alcătuirea povestirii. Este steaua profetizată de
Balaam, fiul lui Beor, bărbatul cu ochi pătrunzători despre care vorbeşte cartea Numerilor
24, 17: „O stea se ridică din Iacob, un sceptru se înalţă în Israel”. Steaua
este un simbol al regelui mesianic iar lumina este ambianţa apariţiei ei potrivit
profeţiei lui Isaia: „Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare”. Cetăţii
Ierusalimului aflate în strâmtorare marele Isaia îi adresează cuvinte de îmbărbătare
ce suscită entuziasm. El ştia că „în timp ce întunericul acoperă pământul şi bezna
învăluie popoarele”, Dumnezeu face să strălucească peste Israel slava sa: „Scoală-te, luminează-te, Ierusalime, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare
deasupra ta…Popoarele se vor îndrepta spre lumina ta şi
împăraţii spre strălucirea aurorei tale. Ridică-ţi ochii şi priveşte împrejur; toţi
se adună şi vin spre tine; fiii tăi vin de departe şi fiicele tale sunt purtate pe
braţe. Când vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bucurie, inima îţi va bate puternic
şi îţi va creşte, căci se vor scurge către tine comorile de dincolo de mări, o dată
cu bogăţiile popoarelor. Te va acoperi o mulţime de cămile, de dromaderi din Madian
şi Efa. Vor veni toţi cei din Saba, aducând aur şi tămâie şi cântând laudă Domnului”
(60,1-6).
6. Drumul spre adevăr. Este prima lectură a Liturghiei
de azi. Profetul întrevede întoarcerea din exilul babilonian din anul 538 şi apoi
reconstruirea templului ca o restaurare a stabilităţii oraşului Ierusalim. Ei bine,
va scrie evanghelistul Matei, această profeţie se împlineşte la naşterea lui Isus.
Plecând de la un mic nucleu istoric, greu de identificat, şi folosind imagini şi fraze
din vechile Scripturi, Matei a alcătuit o splendidă metaforă pentru drumul omului
spre adevărul care este Dumnezeu. Sfântul Matei, care este un evreu, „cel mai
evreu” dintre evanghelişti - doar Luca este un sirian de cultură greacă-elenistă -
a destinat evanghelia conaţionalilor pentru a le arăta că Isus era Mesia despre care
s-a scris în cărţile sfinte şi mai ales de către profeţi. Citim la Sfântul
Matei 2,1-12: „După ce s-a născut Isus la Betleem, în Iudeea, în timpul regelui
Irod, iată au sosit la Ierusalim nişte magi veniţi din Răsărit. Şi au întrebat: "Unde
este regele de curând născut al iudeilor? Fiindcă am văzut steaua lui răsărind şi
am venit să ne închinăm lui". Auzind acest lucru, regele Irod s-a tulburat şi tot
Ierusalimul împreună cu el. A adunat pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului şi
i-a întrebat unde trebuia să se nască Cristos. Aceştia i-au răspuns: "La Betleem,
în Iudeea, căci iată ce a fost scris prin profetul:«Şi tu, Betleeme, pământ
al lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între locurile de seamă ale lui Iuda, căci
din tine va ieşi un conducător, care va păstori poporul meu Israel»".Atunci
Irod i-a chemat în ascuns pe magi, pentru a afla de la ei timpul precis în care li
se arătase steaua. Apoi i-a trimis la Betleem, zicându-le: "Mergeţi şi cercetaţi cu
de-amănuntul despre prunc, şi când îl veţi găsi, daţi-mi şi mie de ştire, ca să merg
şi eu să mă închin lui. După ce l-au ascultat pe rege, ei au plecat. Şi iată că steaua
pe care o văzuseră răsărind mergea înaintea lor, ea a mers până ce s-a oprit deasupra
locului unde era pruncul. Ei, cum au văzut steaua, au fost cuprinşi de mare bucurie.Atunci, intrând în casă, l-au văzut pe copil cu Maria, Mama sa, şi, căzând în
genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea lui. Apoi, deschizându-şi comorile,
i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă.În cele din urmă, înştiinţaţi
de Dumnezeu în vis să nu mai meargă la Irod, pe alt drum s-au întors în ţara lor.”
7.
Închinarea magilor. Capodoperă a evangheliei, episodul închinării magilor este
cunoscut fiecărui creştin. Tentaţia deja veche, este aceea de a pierde din vedere
ţinta la care conduce această pagină evanghelică şi a se opri la figurile protagoniştilor,
care sunt magii. De fapt există o învăţătură alternativă bazată pe scrieri
apocrife, edificatoare, dar care nu constituie miezul povestirii. Astfel în protoevanghelia
lui Iacob, scrisă în jurul anului 150, se spune că steaua care a apărut la naşterea
lui Isus le întuneca pe toate celelalte; din Evanghelia lui Pseudo-Matei, posterioară
secolului 4, aflăm că la venirea magilor Isus avea doi ani şi primeşte de la fiecare
în dar câte o monedă de aur; în fine, în Evanghelia armeană din secolul VI, se precizează
că magii sunt trei şi se numesc „Melchior, Baltazar, Gaspar”; primesc vestea imediat
după buna vestire a Sfintei Fecioare, călătoresc nouă luni şi sosesc exact la data
naşterii, la şase ianuarie; mai mult, posedă o carte dată de Dumnezeu lui Adam şi
lui Set cu o promisiune în favoarea fiilor oamenilor; ajunşi la Betleem, restituie
cartea copilului Isus care de fapt este autorul ei. Nu s-a fixat doar numărul magilor,
potrivit darurilor scumpe şi semnificative menţionate de Matei dar li s-a identificat
şi culoarea pielii: alb, galben negru. Potrivit tradiţiei, relicvele lor se păstrează
la Milano în Italia şi la Köln în Germania. Tradiţia a văzut în darurile lor sensuri
ascunse: aur, pentru regalitatea Pruncului, tămâie pentru dumnezeirea sa şi smirnă
pentru umanitatea şi moartea sa.
8. Bogăţia sărbătorii. În realitate,
textul Sfântului Matei, modelat după grandioasă procesiune a popoarelor îndreptate
spre muntele Sion cântată azi de Isaia, este istoria călătoriei spiritului, a convertirii
la Cristos. Temele de meditaţie prezente în Evanghelia sărbătorii sunt mai multe.
Enumerăm câteva: -steaua, şi natura în general, şi Scripturile, călăuze
ce conduc la aflarea lui Mesia, Dumnezeu-cu-noi. -viaţă umană care este o călătorie
spre Dumnezeu; -lumina divină care apare şi dispare provocând rând pe rând, când
bucurie când îngrijorare şi teamă; -situaţia unui popor sau a unor oameni care
adorm într-o religiozitate de rutină cu capul pe cărţile sfinte. -atitudinea oamenilor
politici şi a intelectualilor în faţa religiei; -noutatea creştină absolută, revoluţionară,
care îi alarmează pe cei puternici, exprimată de scriitorul italian Mario Pompilio
în cartea sa „Cea de-a cincia Evanghelie” în afirmaţia: „Acum bogaţii poartă daruri
săracului”.
9. Alegerea radicală. Dar este, în fine, o altă
pistă de reflecţie, cea a alegerii radicale din partea omului şi pe care italianul
Giuseppe Prezzolini (1882-1982) a enunţat-o astfel: „Noi oamenii avem de făcut o alegere:
sau ne lăsăm ghidaţi de mirosuri şi de miasme pământeşti sau de strălucirea celor
de sus. Stelele îl călăuzesc doar pe cine priveşte în sus, spre înalt. Animalele se
lasă conduse doar de miros, de adulmecarea a ceea ce stă jos, şi adesea duhoarea lăsată
de alte animale le poartă în drumul lor. Alegerea umană stă tocmai în aceasta”.
10.
Drumul credinţei. Oricum, steaua indica drumul credinţei plin de riscuri,
asemănător celui parcurs de Abraham care „a plecat din pământul său fără să ştie unde
merge” (Evr 11,2). Aşa cum a subliniat un filosof evreu contemporan, mitului lui Ulise
care se întoarce la Itaca, la viaţa liniştită, în trecutul nostalgic şi tihnit, i
se opune acum istoria oamenilor biblici care lasă patria îndreptându-se spre un ţinut
necunoscut, căci „noi nu avem aici o cetate stătătoare ci căutăm una viitoare” (Evr
13,14).
11. Emblema vieţii creştine. Călătoria magilor devine
astfel emblema vieţii creştine, înţeleasă ca dezlipire, căutare şi răspunsul la chemarea
de a păşi pe urma cuiva. Aşa cum s-a petrecut într-o zi pe malul lacului Tiberiade
cu primii ucenici: Veniţi după mine! Şi ei, îndată, lăsându-şi mrejele, barca şi pe
tatăl lor, l-au urmat” (Cf Mt 4, 18-22). Cine rămâne legat de pământ, de
bunurile pământeşti, acela nu poate deveni pelerin spre Cristos şi cu Cristos. Cine
este convins că posedă totul, că deţine monopolul adevărului se aseamănă preoţilor
de le Ierusalim, reci tălmăcitori ai Scripturilor care nu-i implică şi nu-i convertesc.
Cine şi-a înfipt prea adânc rădăcinile în cetate nu are nevoie de Betleem, dimpotrivă
Betleemul îi apare ca şi Nazaretul un sat fără importanţă, „de unde nu poate ieşi
nimic bun”.
12. Pelerini ai adevărului. Dar povestirea Magilor
ne aminteşte că mulţi pornesc la drum, se pun în mişcare devin pelerini ai adevărului.
Între aceştia, însă, nu vedem numai feţe cunoscute, dimpotrivă, cei diferiţi de noi
sunt legiune: „Mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus şi vor şedea la masă în
împărăţia cerurilor în timp ce fiii vor fi izgoniţi afară în întuneric” (Mt 8,11-12).
Se
deschide astfel, în cadrul acestei povestiri de călătorie realitatea universalităţii
mântuirii întruchipate de aceste personaje, de aceşti magi, veniţi din Orient. Mântuirea
nu cunoaşte frontiere politice şi culturale, toţi o pot primi. Ajung la Cristos pe
căi neumblate şi adesea misterioase, cete de creştini „anonimi” care îl caută şi îl
mărturisesc, poate fără să-i pronunţe numele. Ei aduc din Madian, din Efa şi din Saba
aurul şi tămâia lor, adică dărnicia şi iubirea lor.
13. Procesiunea popoarelor.
În procesiunea spre adevărul şi lumina lui Cristos întruchipată de convoiul magilor
de la Răsărit, noi vedem astăzi marea procesiune a Bisericii, „o mulţime imensă, pe
care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile”
(Cf Ap 7,9).
La capătul drumului, al oricărei căutări sincere este momentul,
adorării lui Dumnezeu. Călătoria are o ţintă, un loc de sosire. Este semnificativ
ceea ce notează evanghelistul Matei în finalul povestirii: Magii sunt înfăţişaţi ca
adevăraţi credincioşi, în gestul de adoraţie: „şi căzând în genunchi, s-au plecat
cu faţa la pământ înaintea lui” (2,11), şi doar apoi, "deschizându-şi comorile, i-au
oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă".
13. Închinarea, pregustare
a ospăţului veşnic. Celui care îl caută cu inima sinceră, Dumnezeu îi vine în
întâmpinare, i se arată şi astfel celebrează Epifania. Călătoria vieţii nu mai este
ca drumul unei caravane ce se pierde în pustiu ci ajunge într-o oază. Acela care îl
caută pe Dumnezeu, după ce va fi trecut chiar şi prin valea întunecată a morţii, iese
teafăr şi vede profilându-se la orizont masa pregătită de Domnul potrivit cântării
oaspetelui din ultima parte a psalmului : „Tu îmi întinzi masa înaintea potrivnicilor
mei…Pentru că tu eşti cu mine” (Cf Ps 22/23).
Încheiem cu rugăciunea
sărbătorii: „Dumnezeule, care, prin steaua călăuzitoare, l-ai descoperit astăzi neamurilor
pe Fiul tău unul-născut, dă-ne, te rugăm, harul, ca noi, care te-am cunoscut prin
credinţă, să ajungem să privim chipul măririi tale.
(RV - A. Lucaci, material
omiletic în reluare şi revăzut sâmbătă 5 ianuarie 2014)