Consideraţii omiletice la solemnitatea Sf. Maria, Născătoare de Dumnezeu: Sub ocrotirea Maicii Domnului

(RV – 1 ianuarie 2014) E sărbătoare. La poarta de intrare a fiecărui an suntem întâmpinaţi de privirea duioasă şi atentă a Maicii Domnului. De fapt, în a opta zi după sărbătoarea Crăciunului, Biserica invită credincioşii să cinstească maternitatea divină a Preasfintei Fecioare Maria. Încă din prima zi a anului să ne îndreptăm ochii spre Maica lui Dumnezeu şi să primim cu inimi deschise binecuvântarea Pruncului mântuitor pe care îl oferă şi generaţiei noastre.

1. Început de an civil 2014. Primul cuvânt pe care trebuie să-l rostim la început de an este „mulţumesc”. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru cele 365 de zile pe care ni le-a dăruit rămânând mereu aproape de noi. Mulţumim fraţilor şi surorilor care în anul care s-a scurs au muncit, au trudit pentru noi, s-au jertfit şi ne-au făcut mult bine.
Din prima zi a anului ne este dăruită „bunăvoinţa” care s-a arătat „la plinirea timpului”. Suntem conştienţi că timpul este ca leagănul care primeşte prezenţa ocrotitoare şi credincioasă a lui Dumnezeu. Domnul ne binecuvântează cu strălucirea feţei sale făcându-ne să percepem prezenţa sa în lume.
Pentru creştini urarea „An nou fericit!” devine invocaţie şi mărturisire de credinţă. Nu este doar o uzanţă sau simplă tradiţie ce se repetă, dar este „binecuvântare”; devenim conştienţi cu bucurie că Dumnezeu este cu noi.

2. O urare de pace. Supravieţuitorii sarabandei de sfârşit de an, care în anumite ţări capătă mai curând o înfăţişare post-belică decât festivă, sunt întâmpinaţi în biserică cu un salut dintre cele mai frumoase din toată Biblia: Domnul i-a zis lui Moise: ‘Aron şi urmaşii lui să-i binecuvânteze pe fiii lui Israel cu aceste cuvinte: ’Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească. Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine. Domnul să-şi îndrepte faţa către tine şi să-ţi dăruiască pacea’. Astfel să chemaţi numele meu asupra fiilor lui Israel şi eu Domnul îi voi binecuvânta.
Luată din cartea Numerilor 6,22-27, această binecuvântare este propusă de Liturghia din prima zi a anului.
Urarea de pace este repetată de mai multe ori în timpul Sfintei Liturghii şi proclamată prin cântece în care numele păcii biblice Shalom se îmbină cu cele ale altor naţiuni. Ca răspuns la prima lectură este recitat psalmul 66/67 din care desprindem invocaţia: Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze, să-şi întoarcă faţa senină spre noi; ca să se cunoască pe pământ calea ta şi mântuirea ta la toate popoarele. Aceasta poate avea şi acest sens: Dumnezeu să se îndure de noi care căutăm pacea dar nu o găsim. O vom găsi dacă vom umbla pe pământ urmând calea lui Dumnezeu.

3. Calea păcii, darul din Betleem. Pe calea păcii îl găsim pe Isus, darul pe care Dumnezeu l-a făcut oamenilor la Betleem şi la naşterea căruia îngerii au cântat: „Pace pe pământ”. De aceea, Liturghia propune azi o pericopă evanghelică din cele specifice Naşterii Mântuitorului. De primirea pe care o facem Copilului care s-a născut în peştera din Betleem ca dar al păcii, depinde împăcarea noastră cu Dumnezeu şi liniştea cu semenii noştri.
Cine este însă copilul din Betleem în stare să ne dea pacea? Trecând peste răspunsurile de tip romantic, care prisosesc în perioada Crăciunului, să-l ascultăm pe apostolul Paul care în lectura a doua luată din scrisoarea către Galateni 4,4-7 enunţă astfel misterul acelui copil: Când a venit plinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, supus Legii, pentru ca să-i răscumpere pe cei supuşi Legii şi pentru ca să dobândim înfierea. Iată după ce puteţi cunoaşte că sunteţi fii: Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: ’Abba, Tată!’ Aşadar, nu mai eşti rob, ci fiu, iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin harul lui Dumnezeu.
Pacea este mereu printre rândurile textelor liturgice. Cine se adresează lui Dumnezeu chemându-l „Tată” cu însuşi Duhul lui Isus, este dispus să-l roage numindu-l „Tatăl nostru”, aşa cum ne-a învăţat Cristos Domnul. Fără această schimbare profundă a religiozităţii umane este imposibil a stabili relaţii de respect sincer cu oricare dintre semenii noştri şi este utopic a gândi că se poate construi pe pământ vreun fel de pace.
Suntem fii ai lui Dumnezeu întru Fiul său Isus şi prin el fraţi între noi. Aceasta este direcţia spre care orientează tema aleasă de papa Francisc pentru Mesajul Zilei Mondiale a Păcii din acest an: "Fraternitatea, fundament şi cale pentru pace".

4. Fiul lui Dumnezeu „născut din femeie”. Răspunsul Sfântului Paul la întrebarea cine este copilul născut la Betleem este fundamental în credinţa creştină: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie.
Prin aceste cuvinte, maternitatea divină a Mariei este înscrisă în inima misterului creştin. Însăşi înfierea noastră ca fii ai lui Dumnezeu este legată de ea. Părinţii Bisericii, care la conciliul ecumenic din oraşul Efes în anul 431 au definit-o pe Maria, Născătoare de Dumnezeu (în greacă Theotókos- Θεοτόκος; în latină Deipara sau Dei genitrix), nu au greşit când atribuiau acestui titlu o importanţă decisivă pentru toată gândirea creştină. De fapt acest titlu se referă simultan la Isus, la Dumnezeu şi apoi la Maria.

5. „Maica lui Dumnezeu” îndreaptă spre Isus. Aceasta este calea cea mai bună pentru a descoperi taina Naşterii Domnului. La origine, titlul „Maica lui Dumnezeu” sublinia mai mult identitatea lui Isus decât pe cea a Fecioarei Maria, accentuând în primul rând că Isus este om adevărat. Scriitorul bisericesc Tertulian (+220) se întreba: „De ce spunem că Cristos este om, dacă nu pentru că s-a născut din Maria care este o făptură umană?”.
Maria a avut misiunea de a-l purta lumii pe Isus, Mântuitorul tuturor oamenilor. Maria este mamă iar Isus a fost fiul său căruia i-a dat trupul, sângele şi laptele, fizionomia, timbrul şi cadenţa glasului. Când spunem că Maria a fost mama lui Mesia, înţelegem că i-a dat viaţă şi l-a învăţat să trăiască. L-a crescut şi educat pe Isus lângă ea cu toată grija maternă, în umilinţă şi iubire.
Aspectul cel mai greu de acceptat, în asumarea naturii omeneşti de către Cristos, a fost, la început, faptul ca Fiul lui Dumnezeu să fie zămislit şi născut de către o femeie. Unui eretic gnostic care se cutremura la ideea unui Dumnezeu „coagulat în pântece, născut în dureri, spălat şi înfăşat”, Tertulian îi răspundea în mod direct: „Cristos a iubit omul şi împreună cu omul a iubit şi modul său de a veni în lume. Poţi oare dispreţui acest obiect natural de veneraţie, care este naşterea unui om şi durerea unei femei la naştere? Dar tu, cum te-ai născut?”.
Titlul „Maica lui Dumnezeu” atestă, în al doilea rând, că Isus este Dumnezeu adevărat. Numai dacă vedem în Isus nu este un simplu om, fie chiar cel mai mare dintre profeţi, dar şi Dumnezeu, Maria se va putea numi Maica lui Dumnezeu. Altminteri s-ar putea numi Mama lui Isus sau a lui Cristos, dar nu a lui Dumnezeu.
Cinstind-o pe Maria ca „Maica lui Dumnezeu” mărturisim prin aceasta că Isus este Dumnezeu. Cine nu recunoaşte că Maria este Născătoare de Dumnezeu, încetează de a vedea în Isus pe Dumnezeu făcut om.
În fine, în al treilea rând, titlul „Maica lui Dumnezeu” atestă că Isus este Dumnezeu şi om într-o singură persoană. De fapt, acesta este scopul pentru care a fost adoptat de Părinţi în Conciliul din Efes. El ne vorbeşte despre unitatea profundă dintre Dumnezeu şi om realizată în Isus; despre felul în care Dumnezeu s-a unit cu omul şi l-a atras la sine în unitatea cea mai profundă care există în lume, unitatea persoanei. Sânul Mariei – spuneau Părinţii – a fost „camera” în care s-a petrecut nunta lui Dumnezeu cu umanitatea, „laboratorul” în care s-a înfăptuit uniunea lui Dumnezeu şi a omului.
Dacă în Isus umanitatea şi divinitatea ar fi fost unite doar printr-o uniune morală şi nu personală – cum gândeau ereticii condamnaţi la Efes, Maria nu ar mai putea fi numită „Maica lui Dumnezeu”, ci doar Mama lui Cristos.
Sfântul Ciril din Alexandria se exprimă clar: „Părinţii nu s-au îndoit să o numească pe Sfânta Fecioară „Mama lui Dumnezeu”, desigur, nu pentru că natura Cuvântului sau divinitatea ar fi avut origine de la ea, dar pentru că s-a născut din ea sfântul trup, dotat cu un suflet raţional, cu care Cuvântul este unit până la a forma cu el o singură persoană”.
Prin Maria Dumnezeu s-a ancorat în pământul şi în umanitatea noastră. Maria, prin maternitatea sa divină şi umană, l-a dat pentru totdeauna pe Emanuel, Dumnezeu-cu-noi. De aceea, Cristos este fratele nostru.

6. „Maica lui Dumnezeu” trimite la Dumnezeu. În condescendenţa sa Dumnezeu a voit să aibă o mamă! Pare incredibil, dar în evoluţia gândirii omeneşti, unii consideră ciudat şi inadmisibil, chiar ofensiv pentru o fiinţă umană, faptul de a fi avut o mamă. Potrivit acestora, asta ar însemna dependenţă radicală de cineva fără putinţa de a-şi programa singuri şi în întregime existenţă.
Omul dintotdeauna îl caută pe Dumnezeu sus, în sferele înalte. Vrea să construiască prin eforturile sale ascetice sau intelectuale un fel de piramidă, închipuindu-şi că în vârful ei îl va găsi pe Dumnezeu sau echivalentul său care în unele religii este Neantul. Nu-şi dă seama că Dumnezeu a coborât, a inversat piramida şi s-a aşezat el însuşi la bază pentru a lua asupra sa tot şi toate; că în liniştea cea mai profundă devine prezent în sânul unei femei.
Ce contrast cu dumnezeul întrezărit de filozofi! Ce duş rece pentru orgoliul omenesc şi care invită la umilinţă!
Dumnezeu coboară în însăşi miezul materiei: „mater - mamă” derivă de la materie în sensul cel mai nobil al termenului care indică ceva concret, realitate, sau şi metru, măsură. Dumnezeu care se face trup în sânul unei femei este acelaşi care devine prezent în inima materiei lumii, în Euharistie. Se realizează aici o singură economie şi un singur stil. Are dreptate Sfântul Irineu când susţine că cine nu înţelege naşterea lui Dumnezeu din Maria nu poate înţelege nici Euharistia.
Alegând calea maternităţii pentru a se manifesta nouă, Dumnezeu a dezvăluit demnitatea femeii ca atare: „Când a venit plinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie” (Galateni 4,4), spune apostolul Paul. Dacă ar fi spus „născut din Maria”, ar fi subliniat doar un detaliu biografic; spunând „născut din femeie”, a dat afirmaţiei o extensiune universală. Femeia însăşi, orice femeie a fost elevată în Maria la o demnitate de neimaginat. Maria este aici femeia.
Se vorbeşte mult astăzi despre emanciparea femeii şi fenomenul este unul dintre cele mai frumoase semne ale timpurilor. Dar cât suntem de întârziaţi în comparaţie cu Dumnezeu! El ne-a precedat pe toţi. A conferit femeii o asemenea cinste încât rămânem fără cuvinte.

7. „Maica lui Dumnezeu”, temeiul cinstirii Mariei. Ea este singura în univers care poate spune adresându-i-se lui Isus, ceea ce îi zice Tatăl ceresc: „Tu eşti Fiul meu, eu astăzi te-am născut”. Sfântul Ignaţiu din Antiohia spune cu toată simplitatea că Isus este „din Dumnezeu şi din Maria”, ca şi cum noi am zice că este fiul lui cutare şi al cutărei. Poetul italian Dante a exprimat într-un singur vers dublul paradox al maternităţii Mariei care este „Fecioară şi Mamă” şi „mamă şi fiică”: Fecioară Mamă, fiica Fiului tău”.
„Maica lui Dumnezeu”: acest titlu stă la temelia demnităţii Mariei şi a cinstirii pe care i-o dăm. Uneori în istorie, şi nu numai, s-a reproşat catolicilor că exagerează în cinstirea şi în importanţa cultului Sfintei Fecioare Maria. Trebuie recunoscut că uneori un astfel de reproş era justificat cel puţin în privinţa modului în care era practicată devoţiunea către Maica Domnului.
Poate nu cugetăm în de-ajuns la cele înfăptuite de Dumnezeu. Să ne gândim doar la afirmaţiile lui Luther, iniţiatorul reformei protestante. Acesta spune că Dumnezeu însuşi a mers atât de departe în cinstirea Mariei făcând-o Maica lui Dumnezeu, încât nimeni nu ar putea spune mai mult, chiar dacă a avea atâtea limbi câte sunt firele de iarbă. „Numind-o Mamă a lui Dumnezeu, a cuprins astfel toată cinstea; nimeni nu poate spune despre ea sau să-i zică ceva mai mult, chiar dacă ar avea atâtea limbi câte sunt firele de iarbă, stelele cerului sau nisipul mării. Şi inima noastră trebuie să mediteze la ce înseamnă a fi Mama lui Dumnezeu”.
Titlul „Maica lui Dumnezeu o aşează pe Maria într-o relaţie unică cu fiecare dintre persoanele Preasfintei Treimi. Sfântul Francisc din Assisi exprima aceasta într-o rugăciune: „Sfântă Fecioară Marie, nu există între femei vreo una asemenea ţie născută în lume, fiică şi slujitoare a preaînaltului mare Rege, Părintele ceresc, mamă a preasfântului Domn al nostru Isus Cristos, mireasă a Duhului Sfânt…roagă-te pentru noi la preasfântul tău Fiu, Domn şi Învăţător”.

8. „Maica lui Dumnezeu”: titlu ecumenic. Este şi în zilele noastre punctul de întâlnire şi baza comună a tuturor creştinilor, de la care trebuie să se pornească pentru a regăsi înţelegerea în jurul locului Mariei în credinţă. Acesta este singurul titlu ecumenic, nu numai de drept întrucât definit într-un Conciliu ecumenic, dar şi de fapt întrucât recunoscut de către toate Bisericile.
Am văzut ce gândea Luther. Cu altă ocazie a scris: „Articolul care afirmă că Maria este Maica lui Dumnezeu este în vigoare în biserică încă de la începuturi iar Conciliul din Efes nu l-a definit ca nou, deoarece exista deja un adevăr susţinut în Evanghelie şi în Sfânta Scriptură…Cuvintele lui Luca 1,32: „Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său”, şi Galateni 4-4: „Când a venit plinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie”, susţin cu fermitate că Maria este cu adevărat Mama lui Dumnezeu”. „Noi credem, învăţăm şi mărturisim – se citeşte într-o formulă de credinţă compusă după moartea sa – că Maria este numită pe bună dreptate Mama lui Dumnezeu, şi că este cu adevărat”.
Născătoare de Dumnezeu, Theotókos, este deci titlul la care trebuie să ne întoarcem, distingându-l din toată seria de alte nume şi titluri. Dacă acest titlu ar fi luat în serios de către toate Bisericile şi valorizat în viaţa practică, pe lângă faptul de a fi recunoscut în doctrina teologică, ar fi suficient pentru a crea o unitate fundamentală în jurul Mariei şi ea, în loc de prilej de divizare între creştini, ar deveni după Duhul Sfânt, cel mai important factor de unitate ecumenică, aceea care ajută în mod matern la „a reuni pe toţi fii lui Dumnezeu care sunt dispersaţi” (Cf. Ioan 11,52).
În timpul desfăşurării Conciliului din Efes, un episcop s-a adresat la omilie Părinţilor astfel: „Să nu o lipsim pe Fecioara Mamă a lui Dumnezeu de cinstea pe care i-a conferit-o misterul Întrupării”.

9. Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii. După ce am meditat asupra măreţiei extraordinare pe care titlul „Maica Domnului” o conferă Mariei, înţelegem ceea ce marele poet italian Dante Alighieri spune în minunata rugăciune către Fecioara Maria: Femeie, tu eşti atât de mare şi valorezi atât de mult încât cine vrea ajutorul harului şi nu recurge la tine, este ca şi cum ar dori să zboare fără aripi..
Acest titlu este menit să suscite încrederea noastră în mijlocirea Mariei. Cel mai vechi text creştin în care Maria este numită Maica lui Dumnezeu, cu mult înainte de definiţia Conciliului din Efes, este rugăciunea „Sub tutum praesidium” datând din secolul al II-lea şi rostită de creştinii din Egipt într-o perioadă când pericolele erau nu ipotetice dar reale: Sub ocrotirea ta alergăm Sfântă Născătoare de Dumnezeu nu dispreţui rugăciunile în nevoile noastre, ci ne mântuieşte oricând de toate primejdiile, Fecioară slăvită şi binecuvântată.
Tuturor, un an binecuvântat cu sănătate şi pace.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de marţi 31 decembrie 2013).

Aici, serviciul audio: