Crăciun 2013: Scrisoarea pastorală a PS Vasile Bizău, episcopul eparhiei greco-catolice
de Maramureş
RV 30 dec 2013. Redăm mai jos Scrisoarea pastorală de Crăciun 2013
a PS Vasile Bizău, al eparhiei greco-catolice de Maramureş.
„Iosife,
fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa
este de la Spiritul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Isus,
căci El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Mt.1,20-21).
Iubiţi credincioşi,
cuvioase persoane consacrate, fii şi fiice ale Bisericii noastre, vă salut cu bucurie
pe fiecare dintre dumneavoastră în această frumoasă şi aşteptată sărbătoare a Naşterii
Domnului. Aş dori să vă colind pe fiecare în parte şi să mă alătur cetelor de colindători
care vestesc naşterea lui Isus, însă o pot face doar cu gândul, însoţindu-vă pe toţi
cu dorinţa de bine şi de asemenea prin intermediul acestei scrisori pastorale. Am
parcurs cu toţii încă un an calendaristic în care s-au împletit ca într-o cunună,
bucurii şi împliniri, cu aşteptări şi poate dezamăgiri, cu muncă şi sârguinţă pentru
ceea ce fiecare îşi doreşte. Astăzi în Sărbătoarea Naşterii Domnului suntem chemaţi
să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru darul cel mare al naşterii Fiului Său, care din
dragoste pentru noi, vine înspre noi căutând inimile noastre, pentru a petrece şi
împleti veşnicia Sa cu timpul istoric al vieţii noastre. Această întâlnire tainică,
dar atât de reală dă naştere şi se constituie într-un izvor din care curge credinţa
şi apoi irigă viaţa fiecărui om cu apa speranţei şi cu bucuria sensului vieţii orientat
spre veşnicie. În acest an ne îndreptăm atenţia asupra evenimentelor narate de
sfântul evanghelist Matei, oprindu-ne o clipă în meditaţie pentru a aprofunda figura
magilor călători, care îşi urmează steaua lor din dorinţa de a-l afla pe Regele nou
născut. „Iar naşterea lui Isus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită
cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Spiritul
Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase
în ascuns” (Mt.1,18-19). De câte gânduri şi preocupări are parte omul în dorinţa
sa de a-şi făuri binele propriu! Câte griji, efort şi muncă nu depune pentru a-şi
atinge ţelul şi în toate acestea, dacă are inima deschisă spre Dumnezeu, găseşte apoi
calea, măsura şi finalitatea a ceea ce caută! Omul nu poate de la sine, cu propriile-i
puteri sau doar cu raţiunea, să înţeleagă toate sensurile existenţei sale, dacă nu
se lasă călăuzit şi de credinţă, de Cuvântul lui Dumnezeu. Dreptului Iosif i se arată
îngerul în vis, ca semn al răsplăţii dreptăţii sale, încurajându-l şi descoperindu-i
sensul a ceea ce nu putea să înţeleagă: originea dumnezeiască a lui Isus; cum Maria
logodnica sa, este Fecioara aleasă de Dumnezeu să fie mama Celui Preaînalt: „Nu
te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este le la Spiritul
Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Isus, căci El va mântui poporul Său
de păcate” (Mt.1,20-21). Sfântul Iosif este prototipul omului credincios care
munceşte cinstit, este paşnic şi ataşat valorilor religioase, însă nu este lipsit
de încercări, întrebări şi dubii privitoare la evenimentele cotidiene pe care le trăieşte.
Acceptând planul lui Dumnezeu în viaţa sa, el este chemat să devină oficial tatăl
copilului care se va naşte, înscriindu-i numele în actele oficiale, aşa cum fiecare
dintre noi suntem chemaţi să ne asumăm încă un rol pe care adesea îl ignorăm, de a
fi colaboratori ai lui Dumnezeu în societatea şi comunitatea în care trăim. „Iar
dacă s-a născut Isus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de
la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: unde este regele iudeilor, Cel ce S-a
născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui” (Mt.2,1-2). După
două milenii de creştinism noi ştim unde s-a născut Isus, adică cunoaştem locul geografic
unde a intrat în istoria pământenilor ca muritor, Cel nemuritor, însă nu ştim întotdeauna
unde să-l întâlnim. De aceea viaţa spirituală ni se prezintă ca un drum, ca o călătorie
pe care o parcurgem de-a lungul vieţii. Finalitatea vieţii spirituale este aceea de
a-L întâlni pe Dumnezeu, însă întâlnirea nu se realizează doar la sfârşitul drumului,
ci şi pe parcursul lui. Magii nu aveau cum să ştie cu exactitate locul unde s-a născut
un nou rege, au doar indicii şi pleacă imediat în călătorie. În această călătorie
sunt însufleţiţi de semnele pe care le primesc, ca răspuns la căutările lor, şi de
aceea doresc să meargă mai departe, să-L întâlnească, şi să vadă pe Cel ce li s-a
descoperit prin ştiinţă. Ca reprezentanţi ai clasei preoţeşti persane simbolizând
lumea păgână pe de o parte, dar şi ştiinţa pe de alta, fiind buni cunoscători ai astrelor,
citesc semnele universului care îi conduc spre Ierusalim, simbolul religiei, oraşul
revelaţiilor. Rămăşiţele pământeşti ale magilor se află astăzi la Köln în Germania,
duse acolo de regele Frederic Barbarosa în secolul XII după ce a distrus cetatea Milano
unde se găseau până atunci. Călătoria lor spre Betleem o putem asemăna cu drumul pe
care îl face ştiinţa modernă în a întâlni religia, atunci când aceasta (ştiinţa) nu
se foloseşte doar de puterea, legile şi energiile existente în creaţie, ci întreabă
şi despre Creator odată cu descoperirile ei. Magii sunt conduşi de către o stea, simbolul
înţelepciunii căutătoare şi întrebătoare şi ajung la Irod regele din Iudeea în aceea
vreme, însă ei Îl caută pe regele Iudeilor, pe Isus. Pentru a ajunge la adevărul deplin,
ştiinţa are nevoie de religie, nu pentru a-şi îmbunătăţii formulele, tehnica şi mijloacele
de cercetare, ci pentru a-i fi indicat locul unde poate fi întâlnit Dumnezeu Creatorul
şi Mântuitorul lumii. Abia după ce arhiereii şi cărturarii iudei cercetează Scripturile
pot da un răspuns ajutător care indică direcţia: „în Betleemul Iudeii, că aşa este
scris de proorocul: şi tu Betleeme pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic
între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul
Meu Israel” (Mt.2,5-6). Omul care nu caută, nu găseşte şi prin urmare
nu se poate bucura de noutatea descoperirilor sale. Progresul, fie el spiritual, profesional,
tehnic sau material îşi are motorul căutării în dinamismul persoanei deschise spre
Dumnezeu. Inerţia, autosuficienţa, mândria, sunt piedici pentru om în drumul său de
întâlnire cu Cel ce vine, Fiul lui Dumnezeu. Iubiţi credincioşi, Anul
pastoral dedicat credinţei s-a încheiat luna trecută. Biserica întreagă este însufleţită
de roadele spirituale ale unui an care prin programele pastorale desfăşurate, a pus
în centrul atenţiei sale, credinţa creştină ca poartă de intrare în lumea şi lumina
lui Dumnezeu. Există cel puţin trei categorii de persoane care se raportează diferit
la credinţă şi în bună măsură trăiesc diferenţiat raportul lor cu Biserica. În primul
rând sunt creştinii practicanţi cei care în mod regulat frecventează şi participă
la sfintele Liturghii din duminici şi sărbători, aducându-şi aportul la viaţa bisericească
a comunităţilor lor şi cultivând în primul rând pentru ei înşişi identitatea pe care
o au, de fii chemaţi la mântuire. Sunt apoi cei botezaţi, dar puţin practicanţi, sau
nepracticanţi. Aceştia se mulţumesc cu sentimentul general al apartenenţei la creştinism,
însă nu cunosc învăţătura creştină în esenţa ei şi au pierdut gustul pentru realităţile
spirituale. Ei sunt adevăraţii săraci ai zilelor noastre şi totodată nevoiaşii Bisericii.
Pentru ei Biserica caută noi căi şi posibilităţi de a reaprinde flacăra vie a fervorii
credinţei. Mai sunt apoi în lume cei care nu-L cunosc pe Hristos, pentru că încă nimeni
nu l-a vestit în ţările unde trăiesc. Biserica se gândeşte şi la ei şi se roagă Tatălui
ceresc ca să trimită lucrători în via Sa ca misionari. Eparhia noastră va continua
şi în anul care vine programul pastoral al catehezelor dedicate credinţei, din perspectiva
trăirii ei în viaţa de fiecare zi. „Ce folos, fraţii mei dacă zice cineva că are
credinţă, iar fapte nu are. Oare credinţa poate să-l mântuiască?(…) Aşa şi cu credinţa:
dacă nu are fapte e moartă în ea însăşi” (Iacov 2,14-17). Sfântul Părinte Papa
Francisc, odată cu ceremonia de încheiere a anului credinţei, a publicat noua sa exortaţie
apostolică, Evangelii Gaudium (Bucuria Evangheliei), adresată episcopilor,
preoţilor, persoanelor consacrate şi credincioşilor, despre vestirea evangheliei în
lumea de azi. Într-o amplă descriere a celor cinci capitole, Papa ne oferă o viziune
clară a căilor pe care Biserica catolică va păşi în următorii ani, având în atenţie
ceea ce este prioritar: vestirea şi trăirea Evangheliei. „Bucuria Evangheliei
umple inima şi viaţa celor care îl întâlnesc pe Isus. Cei care se lasă salvaţi de
El sunt eliberaţi de păcat, de tristeţe, de golul interior, de izolare. Cu Isus Hristos
totdeauna se naşte şi renaşte bucuria. În această exortaţie doresc să mă adresez credincioşilor
creştini pentru a-i invita la o nouă etapă de evanghelizare, marcată de această bucurie
şi să indic căi pentru Biserică în următorii ani”(Evangelii Gaudium 1). Vestirea
Evangheliei rămâne în sarcina tuturor credincioşilor creştini, nefiind un atribut
exclusiv al preoţilor şi călugărilor. În familie se deprind mai întâi şi mai bine
valorile morale şi religioase odată cu însuşirea vorbirii, cu creşterea şi cu învăţarea
tuturor principiilor şi valorilor de care este însufleţită familia creştină. Dar pentru
aceasta este nevoie mai întâi de bune familii creştine care să fie cele dintâi şcoli
de viaţă şi credinţă atât pentru fiii lor cât şi pentru comunităţile în care trăiesc.
În sărbătoarea Crăciunului privim cu multă admiraţie la familia sfântă din Nazaret
care rămâne modelul tuturor familiilor creştine şi vedem cum vieţile Sfintei Fecioare
şi a dreptului Iosif se împletesc în jurul aceluiaşi ideal, sunt puse în slujba lui
Dumnezeu, iar grija pentru pruncul Isus îi face să-şi asume orice efort, risc şi provocare. Iubiţi
credincioşi, Sărbătoarea Crăciunului este sărbătoarea bucuriei, a naşterii
lui Isus Fiul lui Dumnezeu, dar este în acelaşi timp şi sărbătoarea naşterii sufletului
în Dumnezeu prin primirea Pruncului divin în inima noastră, în viaţa noastră. Raportarea
creştinilor la evenimentul naşterii Fiului dumnezeiesc nu este doar una istorică şi
geografică, ci mai ales una existenţială; prezentul care vorbeşte de o Prezenţă. Sfânta
Liturghie este tocmai celebrarea acestei Prezenţe care în sfânta Împărtăşanie ni se
dăruieşte pe deplin. În una din referinţele sale, Sfântul Augustin spunea: „Sufletul
este mai prezent acolo unde iubeşte, decât în trupul pe care îl însufleţeşte”,
vrând prin aceasta să spună că inima omului simte şi trăieşte cu adevărat realitatea
a ceea ce iubeşte de fapt. Pentru a-L întâlni pe Cel ce vine, Dumnezeul veacurilor,
devenit prunc tânăr şi noi suntem invitaţi să facem o călătorie împreună cu magii
spre locul unde poate fi întâlnit. Călăuziţi şi noi de steaua inteligenţei care ne
conduce înspre revelaţia din Sfânta Scriptură, ne vom bucura mai mult de indicaţiile
acesteia şi vom cunoaşte mai bine calea pe care ne-o arată. După ce magii au aflat
răspunsul de la arhiereii şi cărturarii evrei, „au plecat şi iată steaua pe care
o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde
era Pruncul şi văzând ei steaua s-au bucurat cu bucurie mare foarte”(Mt.2,9-10).
Câtă bucurie şi curaj este în sufletul omului atunci când el însuşi vede în viaţa
sa semne concrete şi realizează că Dumnezeu nu l-a părăsit, ci îl însoţeşte cu Providenţa
Sa. La aceste semne să privim şi noi şi să ne bucurăm de ele, ştiind că lucrarea lui
Dumnezeu este în curs şi Providenţa sa iubitoare ne însoţeşte. Aici aş face doar o
scurtă trimitere la istoria recentă a Bisericii noastre, la momentele de întuneric,
preocupări şi griji ale epocii trecute, până la ieşirea la lumină şi la realizările,
atâtea câte sunt ele, ale perioadei post decembriste. Bucuria şi speranţa trebuie
să fie mai puternice, mai intense şi mai vizibile decât neajunsurile, nemulţumirile
şi supărările. Magii au ajuns la pruncul Isus şi căzând la pământ, s-au închinat
Lui, apoi deschizând visteriile lor, i-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. Călătoria
lungă făcută de ei nu a fost zadarnică, ci au avut bucuria şi împlinirea sufletească
de a-L fi găsit pe Cel care i-a zidit. Închinarea adâncă, sau prosternarea se cuvenea
regilor, ei însă L-au aflat pe Regele cerului şi al pământului. Drumul exterior odată
încheiat, îl pregăteşte şi îl începe pe cel interior: adorarea lui Dumnezeu. Visteriile
deschise fac trimitere şi sunt semnul inimii lor după cum spune sfântul evanghelist
Matei (6,21): „căci unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” aşa după
cum valorile pe care le iubim mai mult, acelea sunt mai prezente în viaţa noastră.
Magii îşi deschid inima şi oferă darurile care sunt în ea: aur, adică bogăţia vizibilă,
reprezintă ceea ce un om are; tămâie, invizibilă ca şi Dumnezeu, reprezintă ceea ce
un om doreşte; smirnă, uleiul care vindecă rănile sau fereşte trupul de stricăciune,
reprezintă ceea ce un om este. Regalitatea, dumnezeirea, mortalitatea proprii creaturii,
tot ceea ce omul are, dar mai ales ceea ce doreşte şi ceea ce-i lipseşte, acelea sunt
visteriile sale. Omul îşi deschide şi oferă lui Dumnezeu averile sale, dorinţele sale
şi grijile sale, iar Dumnezeu intră în ele. Dăruind ceea ce ei sunt, magii primesc
pe Cel ce este şi devin asemănători Lui. Dumnezeu se naşte în om şi omul se naşte
în Dumnezeu, aici se împlineşte călătoria. Ajunşi şi noi, iubiţi credincioşi la
acest moment al Sărbătorii de astăzi, nu-mi rămâne decât bucuria de a vă ura tuturor,
familiilor dumneavoastră şi tuturor celor dragi: Sărbători binecuvântate cu pace şi
bucurie iar Noul An care vine, să vă aducă sănătate şi prosperitate! La mulţi şi sfinţi
ani! †Vasile Dată în reşedinţa noastră din Baia Mare la 25 decembrie, anul Domnului
2013