2013-12-25 17:14:38

Crăciun 2013. Scrisoarea pastorală a card. Lucian Mureşan (text)


RV 25 dec 2013. Publicăm mai jos pastorala de Crăciun 2013 a Preafericitului Părinte Cardinal Lucian Mureşan, arhiepiscop major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Scrisoarea pastorală a fost primită la redacţie prin grija colegilor de la site-ul e-communio.ro.


Cardinal † Lucian
prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Arhiepiscop şi Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, în deplină comuniune de credinţă cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei

Onoratului cler împreună slujitor, cuvioşilor călugări şi călugăriţe, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu

Dragi credincioşi,

Taina sărbătorii Crăciunului se arată în întâlnirea cu Isus. Dacă am făcut bine pregătirea sufletească a Postului, Crăciunul trebuie să ne descopere bucuria unei prezenţe speciale care se simte prin lumina credinţei: Dumnezeu e cu noi! Emanuel. Acesta este numele lui Isus, Fiul Tatălui, nume anunţat de prorocul Isaia. Un nume care indică nu numai prezenţa, ci plămada comuniunii Sale cu fiecare dintre noi, fiindcă Celui Preaînalt i-a plăcut încă de la începuturile Creaţiei să-şi mărturisească numele în funcţie de om: Dumnezeu cu noi, Dumnezeul lui Avram, al lui Isaac, al lui Iacob.

Taina Crăciunului spune, de asemenea, că Cristos doreşte să afle o lume în stare să-L recunoască, care-L aşteaptă şi nu se mărgineşte la rezolvări ieftine, ci le caută pe acelea care rămân definitive. Această sfântă aşteptare este evocată de profeţii Vechiului Testament şi oferă întâietate timpului în faţa locurilor sau a privilegiilor de orice fel.

Speranţa creştinului presupune întotdeauna răbdarea împlinirii timpului şi este actul de identitate al omului de credinţă. Puterea discretă a binelui reînnoit în lume, zi de zi, este nimeni altul decât Pruncul ceresc, coborât din veşnicie, care se descoperă tot mai mult lumii prin mărturia binelui nostru, săvârşit zi de zi, spre a conduce lumea şi Biserica la întâlnirea definitivă cu El.

Iubiţi credincioşi,
Ştiu grijile Voastre şi Vă înţeleg descurajările. Dar ştim cu toţii că credinţa nu ţine de sfera privată, nu e o înţelegere individualistă sau opinie subiectivă, ci apare şi se întăreşte în ascultarea Cuvântului Domnului, fiind destinată să se transforme în bună-vestire – după cum spune Sfântul Părinte Papa Francisc.
Trăim vremuri pentru care virtutea supremă a devenit gustul propriu. Viaţa se lipseşte tot mai mult de umanitate, proclamând siluirea legii firii câştig de cauză de impus tuturor, iar astfel viclenia răului se arată drept adevăr. Sub presiunea deşertăciunii suntem puşi în criză în ceea ce ne defineşte drept fii şi creaturi ale lui Dumnezeu, adică oameni de comuniune. Şi înlănţuiţi de cele trecătoare uităm să mai gustăm bucuria păstorilor şi a magilor care s-au lăsat surprinşi de simplitatea şi modestia prin care Dumnezeu vine între noi.

Păstrând bucuria aşteptării speranţei al cărei obiect nu se întrezăreşte, lipsiţi de certitudinile lumeşti, Isus ne ţine ancoraţi în Providenţă, descriindu-ne preţul crucii în viaţa noastră, fiindcă de vestea bună se bucură doar cel care o aşteaptă, fiindcă nu a uitat să aibă nevoie de ea. În faţa Pruncului neajutorat să putem reînnoi temeliile speranţei, să aşteptăm acel viitor care îl exprimă pe El şi prezenţa Sa în istoria noastră. Lucrurile mici făcute cu devoţiune, apropierea faţă de semeni, disponibilitatea şi gentileţea cu care ne raportăm unii faţă de alţii grăiesc de la sine şi constituie cel mai la îndemână apostolat pe care Isus ni-l cere, fiindcă i-L putem oferi. Dinspre limitele fiinţei noastre, de la acele momente unde nu mai suntem stăpâni pe situaţii şi, prin urmare, mai puţin egoişti, începe cursul harului care poate schimba şi tămădui în Cristos viaţa noastră. Nu e uşor a păstra speranţa – spune Papa Francisc. Dar oare ne poate fi ea furată? Înaintaşii noştri erau pe deplin convinşi că nimeni nu le putea confisca credinţa şi că viaţa lor era legătura cu Dumnezeu de la care nimeni nu putea să-i oblige să abdice. Putem însă să ne lepădăm de Isus prin păcat, necinste, răutate şi mai ales neîncredere faţă de îndurarea Sa.

Aş dori în ziua Naşterii Domnului să Vă încredinţez şi să Vă încurajez în marea misiune care Vă revine: a da mărturie vie pentru harurile primite. Biserica are nevoie de această comoară din partea fiecărui om credincios. A fi cu Cristos înseamnă să ne ancorăm în soluţiile Domnului şi în înţelegerea lucrurilor vieţii prin ochii Săi, dar aceasta depinde mult, dragii mei, de rugăciunea noastră şi de binele pe care trebuie să ne străduim a-l face dincolo de mângâieri, recunoaştere sau comoditate.
„Dumnezeu s-a deşertat pe sine pentru a se face una cu chipul nostru, pentru a ne face una cu chipul măririi sale” - spune Sfântul Vasile cel Mare într-una din rugăciunile liturghiei sale. În faţa ieslei zilelor noastre, acolo unde Isus nu încetează să se întrupeze în nimicul fiinţelor şi realităţilor omeneşti, ne vine însă tot mai greu să coborâm în tainicele simţiri ale inimii şi să recunoaştem alături de noi chipul umil şi suferind al Domnului nostru. Isus s-a născut pe fân uscat, în sărăcia unei iesle, la marginea aşezării, alungat de vanitatea lumii şi de grijile sale. Şi sub semnul celui pornit de acasă, prin lume, pentru a avea mai multă siguranţă, Creatorul intră în vieţile noastre, pe la marginile existenţei noastre, în periferie, surprinzându-ne pentru a ne arăta unde şi cum se scrie taina mântuirii.
Colinzile noastre cântă bucuria naşterii Domnului cu multă melancolie. Adevărul venirii lui Cristos între noi este, desigur, o bucurie evidentă, dar însemnată de întristare, fiindcă nu toţi pot să-L recunoască pe Omul-Dumnezeu. Sărăcia ieslei naşterii Sale nu este doar lipsa de recunoştinţă a lumii faţă de planul discret al Domnului de a ne oferi mântuirea, ci şi imaginea sufletului uman, despuiat şi infirm fără prezenţa divină. Dacă recunoaştem darurile căinţei şi iertării, atunci ieslea săracă – imaginea inimii noastre însemnată de păcat - se face ambasadoarea îndurării cereşti şi a gingăşiei Domnului pentru lume. Mult mai bine şi mult mai profund decât o mulţime de tratate teoretice în teologie, decât chezăşia misiunii sociale a Bisericii sau triumfalismul său istoric, prin mărturia simplă şi temeinică a străduinţelor fiilor lui Dumnezeu – fii ai Bisericii.

Dragii mei,
Viitorul nostru este Isus. Viitorul lumii nu poate fi fără Isus. Împărăţia este bucuria de a fi cu El, în orice ceas, în orice clipă încă din prezent. Când copilul nu este ascultător sau este obraznic, tata sau mama caută printr-o severitate momentană să-l facă să înţeleagă că taina binelui este la îndemâna omului, iar răul nu este natural pentru el. Cu inima înfrântă şi îndurerată, orice părinte adevărat îşi deschide astfel copilul spre iubire. În Biblie Dumnezeu plânge asupra infidelităţii poporului Său, constatând lipsa de recunoştinţă care aduce cu sine severitatea încercării ce nu are alt rost decât regăsirea drumului întoarcerii spre casă. Ieslea Betleemului ne descoperă mlădiţa iertării din raiul stabilit acolo, adus inimilor prin prezenţa Pruncului. În peştera străină şi rece „s-a arătat rădăcină neudată odrăslind iertarea” - spune o strofă a Crăciunului, adică bucuria împăcării cu Dumnezeu şi aproapele.
Lucrurile mici scriu istoria binelui, la fel ca Fiul lui Dumnezeu venit în lume, la margine de imperiu, iar fără bunătate, iubire şi respect, viaţa nu e decât vanitate şi întuneric, dispreţ şi violenţă. Aici îşi află bucuria Isus de a fi cu noi, iar Dumnezeu plânge dacă fiii Săi nu se bucură de împăcarea cu El, dacă mărturia noastră pentru îndurarea Sa nu este reală, pentru bucuria Inimii Sale milostive de a oferi lumii întoarcerea la lumină. Încrederea noastră în bunătatea Domnului, reîntoarcerea la El să fie, aici şi acum, semnul că nu putem trăi fără iertarea Cerului. Acest adevăr trebuie să ne fie paza sufletului pentru a fi sămânţa unui viitor în Cristos şi bucuria aşteptării Împărăţiei Sale peste noi, Biserică şi lume. Şi vom avea pace fără de care omenirea nu va fi bine.
Iubiţi fii sufleteşti,

Naturaleţea şi prospeţimea vieţii cu Cristos să nu apună niciodată în inimile Voastre. În pragul noului an, aş dori să mulţumim împreună Domnului din iesle pentru darul prezenţei Sfântului Părinte Francisc care, iată, ne redă atmosfera scumpă şi dragă a Betleemului. Ne-o propune cu naturaleţea sufletelor simple şi bune, după modelul Sfintei Familii din Betleem, după exemplul bucuriei păstorilor şi a magilor.

Isus vine pentru a ne oferi parfumul şi temelia Crucii care-L aşteaptă pe Golgota – semnul iubirii cereşti pentru noi. Este şi semnul nerecunoştinţei noastre, dar transfigurată de valoarea absolută a unei dragoste adevărate şi încercate cu preţ de sânge. Spunem adesea că suntem făcuţi pentru Domnul, dar am uitat să ne lăsăm surprinşi de blândeţea, gingăşia şi fragilitatea cu care El Însuşi ne vizitează şi ne cheamă pentru a ne oferi iertarea. Actul nostru de credinţă la cumpăna anilor să fie cel pe care-l repeta Padre Pio ucenicilor săi: „Nu există situaţii unde Isus este fără cruce, dar nici cruce în viaţa cuiva fără prezenţa lui Isus”.

Cu aceste gânduri Vă transmit părinteşte urările de Naşterea Domnului, încredinţându-Vă ajutorului şi protecţiei Sfintei Familii, în speranţa de a Vă şti încrezători şi curaţi pentru a persevera în credinţă, binevoitori şi senini. Timpul de har are precedenţă în faţa nevoilor momentane şi a slabei noastre înţelegeri. Dimpreună cu Preasfinţiile lor, Episcopii Mihai şi Claudiu, Vă spun din inimă „Sărbători sfinte şi binecuvântate!”, iar anul 2014, care stă să vină, să Vă apropie şi mai mult de Isus – Cel care vine.

„Adveniat regnum tuum, Domine! Maranatha!”

Cu arhierească binecuvântare,
Cardinal † Lucian
Arhiepiscop şi Mitropolit
Arhiepiscop Major








All the contents on this site are copyrighted ©.