Crăciun 2013: Scrisoarea Pastorală a PS Florentin Cirhălmeanu, episcopul eparhiei
greco-catolice de Cluj-Gherla
RV 28 dec 2013.Redăm mai jos Scrisoarea Pastorală de Crăciun
2013 a PS Florentin Crihălmeanu, episcopul eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla.Scrisoarea pastorală şi fotografia au fost primite la redacţie graţie serviciului
media DIRMM al eparhiei.
LUMINA CUVÂNTULUI ÎNTRUPAT SCRISOAREA
PASTORALĂ a PS Florentin CRIHĂLMEANU, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, la
mărita Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului
nostru Isus Hristos
Florentin, din harul şi mila Atotputernicului Dumnezeu,
prin graţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului
cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate statornic rugătoare, iubiţilor
creştini greco-catolici şi tuturor credincioşilor creştini, de Dumnezeu iubitori,
«Binecuvântat
este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice
binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos, întrucât ne-a ales în El mai
înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea Lui» (cf. Ef
1,3-4).
Iubiţi credincioşi, Bucuria sărbătorilor de iarnă, cu strălucirea
podoabelor, cu vesele colinde şi cu frumoase cadouri, ne luminează iarăşi chipurile
şi inimile. În jurul nostru totul e înveşmântat în haină de sărbătoare, casele împodobite,
curate, mesele pline şi încărcate, iar sub brad daruri bogate. Oare sufletul nostru
este şi el împodobit, vesel, curat şi pregătit să primească Darul Cuvântului întrupat? Să
ne reamintim că prin Sf. Botez noi creştinii am primit în suflete o binecuvântare
spirituală, o lumină ce însoţeşte drumul vieţii noastre de credinţă, spre idealul
sfinţeniei. Aceasta lumină a răsărit cu mult înainte de a exista noi şi e menită să
ne conducă paşii vieţii spre Părintele luminilor. Este Lumina ce a luminat în întunericul
primei zile a Creaţiei, este lumina ce a strălucit din peştera păstorilor în noaptea
sfântă a Naşterii Domnului şi este lumina ce trebuie să-mpodobească zilele noastre
de sărbătoare. Pentru aceasta, să ne întrebăm mai întâi la lumina credinţei primite
prin Botez, care este scopul întrupării Cuvântului divin şi naşterii lui Hristos? Ne
răspunde imnografia sărbătorii: «Lumină ne-a strălucit nouă, Hristoase Dumnezeule,
venirea Ta; Lumina cea din Lumină, strălucirea Tatălui, toată făptura ai luminat.
Suflarea toată Te laudă pe Tine, Chipul slavei Tatălui, Cel ce eşti şi mai înainte
ai fost şi ai strălucit din Fecioară, Dumnezeule, îndură-te spre noi» (Stihira Vecerniei,
25 decembrie). Vom porni în meditaţia noastră de la Lumina Cuvântului dintru începuturi,
prin care toate au fost create, apoi, în Lumina neprihănitei Fecioare Maria, prin
care Cuvântul s-a făcut trup, vom ajunge la Lumina întrupării Cuvântului divin răscumpărător,
prin care umanitatea se poate uni din nou cu Tatăl. Acesta este scopul ultim al misterului
planului divin, «taina cea din veac ascunsă», ca la plinirea timpurilor toate să fie
din nou reunite în Hristos, Lumina Cuvântului întrupat. Pentru aceasta, Lumina Lui
ar trebui să strălucească în sufletul fiecăruia dintre noi oamenii. Lumina Cuvântului
divin, venită în lume să lumineze pe oameni, rămâne însă şi astăzi adeseori necunoscută
sau refuzată. Cuvântul caută şi azi o poartă deschisă, un locaş unde să poată sălăşlui,
unde să fie primit şi căruia să-i poată oferi nepreţuitul cadou pe care a venit să-l
aducă tuturor: darul de a deveni fii ai lui Dumnezeu (cf. Io 1,12), darul mântuirii.
1.
Lumina Cuvântului dintru început «Şi a zis Dumnezeu: Să fie Lumină! Şi a fost
Lumină» (Gen 1,3) Să ne reamintim că primul cuvânt proclamat în întunericul primordial,
neorânduit, haotic şi fără formă, este Cuvântul lui Dumnezeu: «Să fie lumină!». Cuvântul
lui Dumnezeu, prin răsunetul Său, constituie momentul de început al firului istoriei,
curgerea ireversibilă a Timpului. Totodată, prin strălucirea Lui, înlăturând întunericul,
colaborează la lucrarea Spiritului divin, chemând la Viaţă. Astfel, pe cele două direcţii,
a timpului şi a vieţii, se orânduieşte spaţiul întregii creaţii. Dumnezeu creează,
stabilind o direcţie a timpului, făcând ordine în haosul primordial şi chemând la
viaţă. Dumnezeu creează totul după un plan minunat, din dorinţa de a împărtăşi
fericirea iubirii şi a vieţii Sale cu alte fiinţe. Creaţia Sa prin Lumina Cuvântului,
provine din însuşi Izvorul iubirii, al vieţii, al sfinţeniei, al binelui, al frumosului
şi armoniei. De aceea, Dumnezeu Tatăl, la sfârşitul zilei a şasea privind cele create
prin Cuvântul Său şi Spiritul Iubirii Sale, vede că toate sunt «foarte bune» (Gen
1,31). Creatorul se simte oglindit în creaţia Sa, deoarece totul reflectă Iubirea
Sa, Sfinţenia Sa şi Voinţa Sa. Astfel, întreaga creaţie izvorâtă din El se poate întoarce
la El şi se poate uni din nou cu El, la timpul rânduit. Acesta este «misterul cel
din veci ascuns» (cf. Ef 3,9), pe care Sf. Apostol Pavel îl explică efesenilor: «El
(Hristos) ne-a făcut cunoscut misterul voinţei Sale după planul pe care L-a hotărât
de mai înainte în El, ca să-l realizeze la împlinirea timpurilor: să fie reunite toate
cele din cer şi cele de pe pământ sub un singur cap, Hristos» (cf. Ef 1,10). Dintre
toate creaturile Sale, însă, doar una singură este plăsmuită «după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu», (cf. Gen 1,26-27). O singură creatură primeşte în alcătuirea ei atât
Lumina Cuvântului, cât şi acel Suflu divin, «Suflarea dătătoare de viaţă», ce o face
să devină o «fiinţă vie». Această minunată, fascinantă, armonioasă şi frumoasă creatură
este persoana umană, cu demnitatea şi misterioasa ei armonie. Dar oare ce model
avea înaintea Sa, Creatorul, atunci când l-a alcătuit pe primul om după chipul Său?
Ne răspunde Sf. Pavel: «Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai înainte
născut decât toată făptura, pentru că întru El au fost făcute toate» (cf. Col 1,15-16).
Era «chipul întrupat al Dumnezeului care a voit să-l creeze pe omul după chipul Său»
(V. Lossky). De aceea, omul creat după chipul Fiului, Cuvântul întrupat, este singura
creatură ce poate sta în faţa lui Dumnezeu ca interlocutor. Este unica fiinţă trupească
cu care Dumnezeu poate dialoga, căreia îi poate transmite Iubirea şi Voinţa Sa, adresându-i
Cuvântul Său. Iar omul, luminat de Cuvântul divin, poate înţelege şi răspunde Domnului
cu iubire, primind, ascultând şi trăind cu credinţă la Lumina Cuvântului Său. «Ne-ai
creat pentru Tine (Doamne) şi neliniştită este inima noastră până ce nu-şi află odihna
în Tine», scria Sf. Augustin, explicând că aspiraţia spre Dumnezeu este înscrisă în
inima omului, pentru că el este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. De aceea, numai
în Dumnezeu va putea găsi omul adevărul şi fericirea pe care neîncetat le caută (cf.
CBC 27). Putem afirma deci, că omul este creat printr-o Lumină care îl precede,
vieţuieşte la aceeaşi Lumină care îl însoţeşte şi este rânduit spre o Lumină în care
crede şi de care este atras. Iar această Lumină este Lumina Cuvântului dintru început,
Lumina care cere un răspuns liber al credinţei. Prin păcat, dezordinea şi moartea
au pătruns în creaţie şi au întunecat acea armonie dintru începuturi pe care Dumnezeu
o stabilise cu omul şi creaţia. Astfel, omul nu mai reflecta acea bunătate a «chipului
şi asemănării lui Dumnezeu» şi, evident, nu se mai putea uni cu El. Deci, era nevoie
de o nouă intervenţie divină a Luminii Cuvântului.
2. Lumina neprihănitei
Fecioare Maria «Iată slujitoarea Domnului. Fie mie după Cuvântul Tău!» (Lc
1,38) Cuvântul divin are nevoie de o «poartă de intrare» în istoria umanităţii,
pentru a răscumpăra neamul omenesc din păcat. La împlinirea timpului, Cuvântul lui
Dumnezeu s-a adresat Mariei. Ea l-a primit cu toată fiinţa, să se întrupeze şi să
se nască din trupul ei, pentru a fi lumină oamenilor (cf. Gal 4,4-5; LF 58). Mama
Cuvântului lui Dumnezeu, fecioara Maria, a fost «împodobită încă din prima clipă a
zămislirii sale cu strălucirea unei sfinţenii unice» (cf. LG 56). Lumina neprihănirii
sale provine tot din acelaşi Izvor al Luminii Cuvântului. După cum afirmă Părinţii
Bisericii, în virtutea bogăţiei harului Fiului preaiubit, pentru meritele răscumpărătoare
ale Aceluia care s-a făcut Fiul ei, Maria a fost păstrată neatinsă de moştenirea păcatului
strămoşesc (Sf. German al Constantinopolului; Sf. Andrei din Creta). Biserica ne învaţă
că Maria «încă din primul moment al zămislirii ei, printr-un har şi un privilegiu
unic al lui Dumnezeu Atotputernicul, în vederea meritelor lui Isus Hristos, a fost
ferită de orice prihană a păcatului originar» (Papa Pius al IX-lea). De aceea, este
salutată de Arhanghelul vestitor ca «plină de har» şi «binecuvântată între femei»
(cf. Lc 1,28). Aceasta nu înseamnă că Maria a fost doar un instrument pasiv în mâna
lui Dumnezeu, ci prin credinţa şi ascultarea ei «a devenit cauză de mântuire pentru
sine şi pentru întreg neamul omenesc» (Sf. Irineu). Aşa cum frumos cântă tradiţia
Bisericii noastre: «Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, prin tine, Născătoare
de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat, căci Dumnezeu întru unire neamestecată
s-a întrupat…» (Troparul Învierii vers 4). Maria, Neprihănita Zămislire, este singura
persoană în care Creatorul regăseşte acea bunătate şi frumuseţe dintru începuturi.
Ea este reprezentanta întregii creaţiuni în care Dumnezeu se poate oglindi. În sânul
ei, creaţia este capabilă să primească Creatorul, finitul să primească infinitul. Maria
este, deci, «poarta Împăratului măririi» şi «uşa înţelegătoare a Vieţii» prin care
Cuvântul divin va primi veşmântul omenesc, pentru ca, luând asupra sa povara păcatelor
noastre, să conducă întreaga creaţie din nou la comuniunea deplină cu Tatăl. Mai înainte
de aceasta însă, Părintele îndurărilor a voit ca Întruparea să fie precedată de consimţământul
liber al celei rânduite să fie mamă. Să ne amintim cum a primit Fecioara Maria
vestea marelui mister al Întrupării. Răspunsul Mariei la Cuvântul mesagerului divin
se desfăşoară în trei momente (Papa Benedict al XVI-lea, «Isus din Nazaret»). În
primul moment, tânăra fecioară se tulbură în faţa salutului îngeresc şi se întreabă
«ce fel de salut ar putea fi acesta?» (Lc 1,29). Spre deosebire de preotul Zaharia,
Maria nu se înspăimântă, ci, meditând cuvântul arhanghelului, încearcă să înţeleagă
acea «taină ascunsă». În al doilea moment, Maria primeşte fără a pune la îndoială
vestea alegerii divine, dar se întreabă cum ea, o simplă şi smerită fecioară, ar putea
pe cale naturală să îndeplinească misiunea de a naşte pe «Fiul Celui Preaînalt»? Arhanghelul
Gabriel îi dezvăluie acest mister: va deveni mamă prin lucrarea Spiritului Sfânt şi
«adumbrirea puterii Celui Preaînalt» (cf. Lc 1,35). Este o taină a Planului divin,
care cere o intervenţie divină. Urmează al treilea moment, ce începe cu o clipă
de tăcere, în care Maria ascultă Cuvântul, îl primeşte şi-l aşează în inima ei. Acum
Dumnezeu Cuvântul «bate la uşa Mariei». El are nevoie de o persoană neprihănită, dar
şi liberă în răspunsul ei. "Pare că cerul şi pământul «îşi ţin răsuflarea»: oare va
spune «Da»?", se întreabă Sf. Bernard de Clairvaux. Atunci vocea tinerei fecioare
răsună limpede ca un clinchet de clopoţel în liniştea aşteptării întregii creaţii:
«Iată slujitoarea Domnului. Fie mie după Cuvântul Tău!». Aceasta este clipa ascultării
libere, smerite şi mărinimoase, în care se împlineşte cea mai înaltă decizie a libertăţii
omeneşti (Papa Benedict al XVI-lea). Răspunsul Mariei oferit în numele întregii creaţii
Cuvântului divin, oferă semnalul de început al Planului divin răscumpărător. Prin
ascultarea Mariei, Cuvântul primeşte un trup, care la ceasul rânduit se va naşte în
lume şi va deveni Mântuitorul şi Răscumpărătorul întregii creaţii. Acel Cuvânt născut
din veşnicie din Lumina Tatălui, se naşte acum în timp prin lucrarea divină, dar şi
cu colaborarea liberă a Neprihănitei. De acum înainte, Dumnezeu se va putea oglindi
într-un chip uman, căci Isus Hristos, Fiul Mariei din Nazaret, este Cuvântul întrupat,
«icoana Dumnezeului nevăzut, primul născut din toată creaţia» (cf. Col 1,15). Prin
lucrarea Spiritului Sfânt, după rânduiala harului, a participării la natura divină,
Maria primeşte viaţa de la Acela căruia ea însăşi, după rânduiala naşterii pământeşti,
i-a dat viaţă ca mamă (cf. Fer. Ioan Paul al II-lea). Astfel, tânăra fecioară din
Nazaret, Maria, pătrunsă de Lumina Cuvântului întrupat în sânul ei, va deveni «luceafărul
strălucit al dimineţii, care a purtat pe Soarele Hristos, lăcaşul luminii», «Mama
creaţiei» şi «Mamă a tuturor celor vii», «noua Evă», fiindcă prin ea Lumina dătătoare
de viaţă a Cuvântului răscumpărător s-a revărsat asupra neamului muritor. Ea este
Chivotul Legământului, prin care Dumnezeu-Cuvântul îşi «aşează cortul», printre oameni
(cf. Io 1,14). Maica Domnului ne descoperă adevărul mântuirii, acela de a fi o
fiinţă nouă, în care Cuvântul divin, al voinţei Tatălui, se naşte prin lucrarea Spiritului
Sfânt. Întruparea Cuvântului în sânul Mariei, ne dezvăluie, pe de o parte, milostivirea
şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, «care doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască
şi să ajungă la cunoaşterea adevărului» (1Tim 2,4). Pe de altă parte, evenimentul
întrupării ne dezvăluie şi importanţa «ascultării credinţei», a primirii Cuvântului
divin cu misterul Său adeseori ascuns. Aceasta înseamnă curajul de a spune «Da!» Voinţei
divine după modelul Fecioarei Maria. În ea Lumina Cuvântului şi a Harului divin au
primit răspunsul uman al fidelităţii exemplare în credinţă.
3. Lumina întrupării
Cuvântului «Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi» (Io 1,14) Recitind
textele evanghelice ale întrupării şi naşterii Domnului după Matei, Luca şi Ioan,
observăm o diferenţă remarcabilă. Matei şi Luca înfăţişează o istorie cronologică
(ca o succesiune de evenimente în timp), iar Evanghelistul Ioan scrie o «istorie»
teologică, ce depăşeşte graniţele stricte ale timpului. Matei începe cu lista genealogiei
lui Isus ce se încheie cu Iosif «logodnicul Mariei». Apoi descrie frământările lui
Iosif, visul ce-i dezvăluie taina întrupării de la Spiritul Sfânt şi ascultarea acestuia:
«Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului». După acestea, urmează naraţiunea
vizitei regilor magi de la Răsărit şi apoi fuga în Egipt pricinuită de persecuţia
lui Irod, iar în final reîntoarcerea la Nazaret (Mt 1,18-2,23). Luca începe textul
său cu vizita arhanghelului Gabriel la preotul Zaharia şi apoi la Fecioara Maria.
El situează istoric şi geografic evenimentul naşterii lui Hristos: timpul Cezarului
August, în Betlehemul Iudeii. Acolo, într-o iesle a animalelor, a venit pe lume Pruncul
divin, Cuvântul făcut trup. Urmează apoi vestirea îngerească la păstori, graba lor
de «a vedea Cuvântul» şi apoi, bucuria de a deveni şi ei vestitori ai Cuvântului divin
(Lc 1,5-2,20). Spre deosebire de Matei şi Luca, Ioan se pare că a scris evanghelia
sa spre sfârşitul vieţii sale (cca. 90-100 d.H.), după un timp suficient de aprofundare
teologică a misterelor vieţii lui Isus. De aceea, în Prologul Evangheliei sale, nu
porneşte de la originea pământească a Cuvântului întrupat, ci tocmai de la începutul
curgerii timpului, scriind: «la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi
Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu» (cf. Io 1,1-2). Apoi
Sf. Ioan Teologul precizează a doua direcţie, cea a vieţii, «întru El era viaţă şi
viaţa era Lumina oamenilor» (cf. Io 1,4). Regăsim structura cărţii Genezei pe cele
două direcţii ale creaţiei: timp şi viaţă. Atunci, în actul creator, era prezentă
Lumina Cuvântului şi acţiunea conjugată a Spiritului Sfânt, iar acum, după actul răscumpărător,
intervine un nou element: credinţa liberă a omului. Astfel, ascultarea credinţei reprezintă
condiţia necesară pentru al treilea act divin, actul sfinţitor. Evanghelistul Ioan
scriind despre «naşterea Cuvântului» ne cere să ne îndreptăm «ochii credinţei», spre
Cuvântul Cel de o fiinţă cu Tatăl «prin care toate s-au făcut», spre Fiul lui Dumnezeu.
Este Cuvântul preexistent creaţiei născut din «Lumina divină» a Tatălui, aşa cum îl
mărturisim: «Cred într-unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-născut care
din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut» (Simbolul credinţei). Despre naşterea
Cuvântului întrupat, apostolul Ioan scrie doar un verset: «Şi Cuvântul s-a făcut trup
şi a locuit între noi», (sau traducând «ad litteram»: «Cuvântul s-a făcut carne şi
a pus cortul Său în noi») (cf. Io 1,14). Ioan face aici o paralelă cu cortul sfânt
al poporului ales din Vechiul Testament, acel loc sacru al întâlnirii cu Dumnezeu
şi al sfinţirii poporului. Isus însuşi devine prin întruparea şi naşterea Sa, «Cortul
întâlnirii» dintre uman şi divin. Cuvântul întrupat venit printre noi consacră o nouă
modalitate de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a intra în relaţie cu El. Cuvântul divin
a îmbrăcat haina umanităţii noastre pentru a-şi aşeza prezenţa Sa răscumpărătoare
şi sfinţitoare, nu doar în istoria omenirii, ci mai mult şi mai profund, în sufletul
fiecăruia dintre noi. Astfel, începe o nouă genealogie, neamul celor care nu sunt
născuţi doar din voinţă omenească, ci, «de la Dumnezeu s-au născut» (cf. Io 1,13).
Sunt cei care cred în numele lui Hristos şi, prin aceasta, dobândesc o nouă origine. Acesta
este marele mister pe care ni-l dezvăluie sărbătoarea Naşterii Domnului: adevărata
«genealogie» a creştinului se dobândeşte prin credinţa în Lumina Cuvântului întrupat.
Ea conferă o nouă origine şi o nouă orientare vieţii noastre, ne dă harul să ne naştem
«din Dumnezeu» şi ne dă puterea de a deveni "fii ai lui Dumnezeu" (cf. Io 1,12). Este
«baia naşterii celei de-a doua şi înnoirea Spiritului Sfânt» (cf. Tit 3,5), pe care
o primim prin Botez, ce pregăteşte de fapt, a treia şi definitiva naştere spre viaţa
veşnică (cf. Sf. Ioan Gură de aur). De acum înainte, omul primind prin Botez darul
credinţei, poate cu adevărat întrupa la rândul său Lumina Cuvântului în lume, devenind
o lumină sfinţitoare din Lumina Lui. Acesta este scopul întrupării şi naşterii
lui Hristos: a transforma întreaga omenire în fii ai lui Dumnezeu, acea «îndumnezeire»,
despre care vorbesc Părinţii Bisericii. Fiul lui Dumnezeu a coborât din ceruri şi
s-a făcut om prin neprihănita Fecioară, pentru ca oamenii să poată fi înălţaţi spre
îndumnezeire prin harul Spiritului Sfânt. «Să posede prin har ceea ce Dumnezeu este
prin natură» (cf. V. Lossky). Această «divinizare» porneşte de la Lumina Întrupării
Cuvântului şi are ca răspuns uman Lumina credinţei, căci numai Lumina credinţei poate
lumina întreaga existenţă a omului: trecut, prezent şi viitor (cf. Papa Francisc,
LF, 4). Este Lumina pe care o primim din familie şi Biserică, este Lumina harului
sacramental ce însoţeşte viaţa noastră şi Lumina speranţei ce hrăneşte credinţa noastră,
orientând drumul nostru în timp şi conferindu-i un sens: spre Lumina fericirii veşnice,
«Că la Tine este izvorul Vieţii şi întru lumina Ta vom vedea lumină» (Ps 35,9) Sf.
Ioan evanghelistul, în Prologul său, contemplă Cuvântul când era la Dumnezeu, apoi,
la întruparea lui şi la întoarcerea în sânul Tatălui, ducând cu Sine însuşi umanitatea
noastră, asumată pentru totdeauna (cf. VD 90). De acum înainte, întreaga umanitate
răscumpărată prin Hristos, Cuvântul întrupat, se poate întoarce şi uni cu Tatăl Creator,
căci aşa cum afirmă Sf. Pavel «toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos
Isus, căci toţi câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat» (Gal
3,26-27). De aceea, să ne rugăm cu încredere: «Hristoase, Lumina cea adevărată, care
luminează şi sfinţeşte pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi Lumina
feţei Tale, ca într-însa să vedem Lumina cea neapropiată şi îndreptează paşii noştri
spre lucrarea poruncilor Tale, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor
sfinţilor Tăi. Amin.» Misiunea noastră creştină este şi astăzi aceea de a primi
Lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi de a-L întrupa în viaţa noastră, prin trăirea credinţei,
după modelul Psf. Fecioare Maria. Acesta a fost şi crezul de viaţă al celui dintâi
purpurat al neamului românesc Eminenţa Sa Iuliu Card. Hossu, exprimat cu tărie în
memorabilele cuvinte ce au luminat calea vieţii sale de mărturisitor al credinţei:
«CREDINŢA NOASTRĂ ESTE VIAŢA NOASTRĂ». La Lumina întrupării Cuvântului şi a lucrării
Spiritului Sfânt, să fie credinţa noastră întrupată mereu în viaţa noastră! Înveşmântaţi
de bucuria Naşterii Domnului Isus Hristos, să ne alăturăm glasurilor vesele de colindători
şi cu credinţă să-i cântăm: «Coborât-a cerul jos/ Într-un Cuvânt luminos/ Şi pe noi
ne-o rădicat/ De-a dreapta ne-o aşăzat / Înc-o dată lăudat / Fie binecuvântat!» (Cerurile
s-o grăit). Vă doresc sărbători fericite şi luminate de bucuria Naşterii Cuvântului
întrupat, presărate cu bogate şi alese daruri cereşti, dimpreună cu arhiereasca binecuvântare
la ceas de mare sărbătoare! Mulţi ani sfinţi în Lumina credinţei!
†
Florentin Episcop de Cluj-Gherla
Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa
episcopală, la Marea Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi
Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2013, al 313-lea de la Sfânta
Unire cu Biserica Romei, al 161-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 84-lea
de la transferarea sediului episcopal la Cluj, al nouălea de la ridicarea la rangul
de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre şi primul an de pontificat al Sf. Părinte
Papa Francisc, al nouălea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Card. Lucian în tronul Arhiepiscopiei
Majore de Făgăraş şi Alba-Iulia, la Blaj, al 17-lea an al episcopatului nostru şi
al 12-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.
Cerurile s-o
grăit Cerurile s-o grăit, Din apus la răsărit, Un Prunc mic o izvodit,
Şi pă pământ o zănit, Din urât făcut frumos, Şi curat din păcătos. Coborât-a
cerul jos, Într-un cuvânt luminos, Şi pe noi ne-o rădicat, De-a dreapta
ne-o aşăzat, Înc-o dată lăudat, Fie binecuvântat!