Dumnezeu făcut om: despre smerenia întrupării şi iubirea pătimirii în cea de-a Treia Predică de Advent

(RV – 20 decembrie 2013) Misterul întrupării contemplat cu ochii lui Francisc din Assisi a fost tema celei de-a Treia Predici din Advent ţinută în prezenţa Papei Francisc, vineri, 20 decembrie, de predicatorul Casei Pontificale, preotul franciscan Raniero Cantalamessa, în Capela „Redemptoris Mater” din Palatul Apostolic.

Pornind de la mărturia lui Tommaso da Celano, care l-a cunoscut pe Sfântul Francisc şi i-a scris prima biografie, părintele Cantalamessa a evocat tradiţia Ieslei de Crăciun, iniţiată de Sfântul Francisc cu trei ani înainte de a muri, în localitatea italiană Greccio.
Dar să-l ascultăm pe părintele Raniero Cantalamessa preluând istorisirea fratelui minor Tommaso da Celano, primul biograf al Sărăcuţului din Assisi:
„Circa două săptămâni înainte de sărbătoarea Crăciunului, prea fericitul Francisc l-a chemat la el pe un om numit Ioan şi i-a spus: 'Dacă vrei să celebrăm la Greccio Naşterea lui Isus, du-te înaintea mea şi pregăteşte după cum îţi spun: aş vrea să-l reprezint de Pruncul născut la Betleem şi să văd cumva cu ochii trupului dificultăţile în care s-a aflat din cauza lipsei celor necesare unui nou-născut; cum a fost aşezat într-o iesle şi cum stătea între un bou şi un măgar' […] Şi soseşte ziua sărbătorii. Francisc s-a îmbrăcat cu veşmintele diaconale, pentru că era diacon, şi a început să cânte cu voce sonoră sfânta Evanghelie: cu acea voce puternică şi blândă, limpede şi sonoră i-a cucerit pe toţi întru dorul celor cereşti.

Apoi a vorbit poporului şi cu acele cuvinte pline de blândeţe l-a reevocat pe pruncul Rege sărac şi mica cetate a Betleemului”.

„Importanţa episodului”, a explicat părintele Cantalamessa, „nu constă în faptul în sine şi nici în urmarea spectaculară pe care a avut-o în tradiţia creştină, cât în noutatea pe care o revelează în înţelegerea misterului întrupării”.

Predicatorul Casei Pontificale a continuat spunând că „insistenţa prea unilaterală şi uneori chiar obsesivă asupra aspectelor ontologice ale întrupării (natură, persoană, uniune hipostatică, comunicarea idiomurilor) a făcut să se piardă deseori din vedere adevărata natură a misterului creştin, reducându-l la un mister speculativ, de formulat prin categorii tot mai riguroase, dar departe de a fi la îndemâna oamenilor”. „Iar Francisc din Assisi” – a evidenţiat predicatorul franciscan – „ne ajută să integrăm viziunea ontologică a întrupării, cu o viziune mai existenţială şi religioasă”, căci „nu este important să ştim doar că Dumnezeu s-a făcut om, dar şi ce fel de om s-a făcut”.

P. Raniero Cantalamessa: „Mai mult decât pe realitatea ontologică a umanităţii lui Cristos (în care crede cu fermitate împreună cu întreaga Biserică), Francisc insistă până la lacrimi asupra umilinţei şi sărăciei acesteia. Izvoarele vremii istorisesc că erau două situaţiile care-l emoţionau (pe Sfântul Francisc) până la lacrimi, ori de câte ori auzea vorbindu-se despre ele: „smerenia întrupării şi iubirea pătimirii”. „Nu putea să se gândească fără să plângă la sărăcia în care s-a aflat în acea zi Preacurata, sărăcuţa” – scrie Tommaso da Celano. Odată, în vreme ce şedea şi prânzea un frate i-a amintit de lipsurile şi nevoile în care s-a aflat Preacurata şi Cristos, Fiul său. Imediat s-a ridicat de la masă şi, izbucnind în suspine de durere şi cu chipul plin de lacrimi, şi-a mâncat restul codrului de pâine aşezat de pământ”.


R.V./A. Mărtinaş