Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Advent (A). Bucurie şi derută: Tu eşti cel care trebuie să vină?

(RV – 15 decembrie 2013) E Ziua Domnului, etapă duminicală pentru întâmpinarea Naşterii Domnului. „Advent” înseamnă venire, cu referire la tripla venire a lui Cristos care a venit la întruparea „în umilinţa firii omeneşti”; vine în mod tainic pentru a ne schimba viaţa în iubire; va veni în slavă la sfârşitul timpurilor pentru unirea noastră definitivă cu Dumnezeu.
În pregătirea celebrării Crăciunului suntem însoţiţi de personaje exemplare: profetul Isaia care l-a prevestit, Fecioara Maria care l-a născut, Ioan Botezătorul care l-a arătat venit între oameni, apostolul Paul care l-a făcut cunoscut popoarelor..
Lecturile biblice propuse la slujbele liturgice se luminează reciproc şi iradiază bucuria mântuirii care alimentează constant viaţa comunităţilor noastre de credinţă, de speranţă şi de dragoste în unitatea Bisericii.

1. Duminica bucuriei. A treia duminica de Advent este numită în latină „Gaudete”, adică „Bucuraţi-vă”, de la primul cuvânt al cântării care deschide azi Sfânta Liturghie: Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă! Domnul este aproape (Filipeni 4,4-5).
Desigur, apostolul Paul scriind odinioară credincioşilor din oraşul Filipi, prima comunitate creştină formată pe continentul european, are în vedere venirea lui Cristos în slavă, considerată de primii creştini ca iminentă. De fapt, ceva mai înainte Apostolul amintise că „patria noastră este în ceruri de unde îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos. El va schimba trupul umilinţei noastre, făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale” (Filipeni 3,20-21).
Bucuria venirii Domnului este împlinirea unei dorinţe, a reîntoarcerii în patrie din ţinutul deportării, a refacerii sănătăţii şubrezite de trudă şi boli, a redobândirii libertăţii pierdute. Este rodul intervenţiei lui Dumnezeu care salvează.
Să parcurgem cu bucurie drumul Adventului, deoarece Mesia, doritul popoarelor, a venit să ne elibereze de robia păcatului, să ne înalţe la demnitatea de „fii ai lui Dumnezeu” şi să ne dea viaţa din belşug.
Cristos a venit, vine şi va veni. Tripla sa venire promisă în scrierile biblice este pentru noi motiv de speranţă şi bucurie.

2. Profeţie şi promisiuni. În privinţa făgăduinţelor divine, minunată şi elocventă este explicaţia Sfântului Augustin în comentariul său asupra psalmilor. „Dumnezeu a stabilit un timp pentru promisiunile sale şi un timp pentru a le împlini. Timpul promisiunilor era timpul profeţiilor până la Ioan Botezătorul; începând de la el şi până la sfârşit, este timpul împlinirilor a ceea ce a fost promis.
Fidel este Dumnezeu care s-a făcut datornicul nostru, nu pentru că a primit ceva de la noi, ci pentru că ne-a promis atâtea lucruri. Fiindcă a promite i se părea puţin, el a voit să se angajeze şi în scris, ca şi cum ar fi voit să încheie cu noi un contract al promisiunilor sale, pentru ca, atunci când va începe să se achite de ceea ce a promis, noi să putem considera în Scriptură ordinea în care el se achită de promisiunile sale. De aceea, timpul profeţiei, aşa cum am mai spus, era prezicerea promisiunilor” (Ps 109,1-3; CCL 40,1601-1603).

În acest sens, întoarcerea poporului evreu din captivitatea babiloniană a fost anunţată de profeţi ca un nou exod din Egipt, o lucrare a puterii şi iubirii lui Dumnezeu, deşi era vorba de întoarcerea doar a unui „mic rest” de deportaţi… Înţelegem bine, deci, pentru ce unii îşi ziceau că intervenţia divină nu corespunde întru totul aşteptărilor.
Anunţul rămâne însă mereu valabil deoarece vizează timpul unei eliberări totale. Scoaterea din robia babiloniană este doar o etapă pe calea salvării definitive în era mesianică.
Pentru ilustrarea promisiunilor biblice, rămâne ca exemplu „cartea mângâierilor” formată de capitolele 40-66 din profetul Isaia. Dumnezeu, protagonistul istoriei mântuirii, anunţă sfârşitul suferinţelor exilului şi conduce întoarcerea poporului în pământul său.
Evenimentul se desfăşoară în doi timpi. Mai întâi în Babilon, unde răsună pentru deportaţi vestea eliberării şi invitaţia la a se pregăti pentru marea călătorie.
Nu mai este timp de tristeţe şi descurajare. Chiar cei care şi-au pierdut încrederea vor prinde curaj, căci Domnul le vine în ajutor.
Apoi, profetul, transportat în Ierusalim, vede pe una din înălţimile cetăţii crainicul care contemplă restul celor exilaţi întorcându-se în patrie. Străjerul strigă cu putere, încât ştirea mult aşteptată să ajungă până departe.

Astfel, credinţa celor care au nădăjduit în Domnul este premiată. Dacă oamenii în nestatornicia lor îşi schimbă cu uşurinţă atitudinile, promisiunile lui Dumnezeu rămân mereu valabile, nu pot înceta.
Domnul a stat alături de poporul deportat iar acum se reîntoarce în strălucirea gloriei să reia în posesie muntele său sfânt. Potrivnicilor le-a arătat puterea sa, dar pentru poporul care s-a încrezut în el manifestă îngăduinţă, bunătate şi blândeţe.

3. Pregătire în pustiu. Cunoaştem situaţia istorică. Poporul evreu se afla în exil la râurile Babilonului încă din anul 587 înainte de Cristos. Pământul strămoşilor săi era părăsit şi redus la un pustiu, oraşul sfânt era în ruină. Mulţimii celor descurajaţi, profetul îi anunţă eliberarea din exil ca o intervenţie salutară din partea lui Dumnezeu care vine în ajutorul poporului său.
La început vestea profetului este primită cu mare entuziasm dar apoi, odată cu ivirea dificultăţilor, se creează o stare de neîncredere şi scepticism. Promisiunea lui Dumnezeu rămâne. Profetul întrevede sfârşitul exilului.
Efectele se traduc în imagini: deşertul se acoperă de flori, bolnavii şi infirmii - orbi, surzi, şchiopi, muţi - se vindecă. În spatele imaginilor se află realitatea profundă a mântuirii lui Dumnezeu. Spune Domnul prin profetul Isaia: Ţinutul pustiu şi uscat se va veseli, deşertul se va bucura şi va înflori cum înfloreşte crinul. Se va acoperi cu flori şi va izbucni în strigăte de bucurie şi cântece de preamărire. I se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului; poporul meu va vedea slava Domnului, măreţia Dumnezeului nostru (Isaia 35,1-2).
Iată, cuvinte de speranţă: deşertul începe „să înflorească”. Domnul anunţă eliberarea din robia babiloniană dar şi mântuirea noastră de toată sclavia.
Se repetă şi azi situaţia acelor deportaţi cărora nu le venea să creadă vestea eliberării din captivitate. Încurajarea profetului Isaia este şi pentru zilele noastre: Întăriţi-vă, voi mâini slabe; prindeţi puteri, voi genunchi care tremuraţi. Spuneţi celor slabi de inimă: "Întăriţi-vă şi nu vă temeţi. Iată Dumnezeul vostru; va veni răzbunarea lui şi va răsplăti pe fiecare; Dumnezeu însuşi va veni şi vă va mântui”. Atunci se vor deschide ochii orbilor şi vor auzi urechile surzilor. Atunci cel şchiop va sări precum cerbul şi limba celui mut se va dezlega. Cei eliberaţi de Domnul se vor întoarce, vor veni în Sion în chiote de veselie; o bucurie veşnică va străluci pe feţele lor. Lauda, bucuria şi veselia îi vor ajunge pe aceştia şi de la ei vor dispărea durerea, întristarea şi suspinul. (Isaia 35,3-6.10).

4. Pregătire în „deşerturile contemporane”. Pentru ca bucuria noastră să fie profundă şi durabilă, nu superficială şi efemeră, pregătirea la sărbătoarea Crăciunului trebuie să se petreacă în pustiu, căci aici este anunţată arătarea măreţiei lui Dumnezeu. Ce înseamnă asta?
Nu e uşor de înţeles. S-a vorbit deseori în ultimii ani despre pustiurile lumii contemporane. Noi creştinii trebuie să manifestăm bucuria Evangheliei mântuirii într-o lume bogată în posibilităţi dar şi în contradicţii şi considerată de unii absurdă. Bucuria noastră, a creştinilor, este realistă, are la bază biruinţa învierii lui Cristos şi certitudinea că, în ciuda contradicţiilor aparente sau reale, viitorul omenirii se construieşte continuu.
Pustiul în care Domnul anunţă şi realizează mântuirea este aproape de noi. Sunt locurile unde există mizerie fizică şi morală, corupţie, nedreptate, violenţe, samavolnicie, foame şi boli. Sunt deşerturile societăţii actuale: familii fără loc de muncă, oameni discriminaţi, excluşi, marginalizaţi, însinguraţi, imigraţi exploataţi fără scrupule; există situaţii de degradare morală, de consumism şi lux provocator în ciuda crizei economice şi în detrimentul a peste un miliard de înfometaţi care nu găsesc loc la masa bunurilor pământului.

Curaj, nu vă temeţi! Reînnoirea va veni de la Dumnezeu dar va ajunge şi la noi dacă ne lăsăm transformaţi şi revigoraţi de Isus. Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia creştinilor vindecă în profunzime, schimbă inima omului pentru a înnoi lumea şi face ca „deşertul să înflorească”.

5. Motivele bucuriei. Născându-se între noi, Isus a venit ca să ne poarte mântuirea de orice vinovăţie, redându-ne prietenia cu Dumnezeu; mântuirea de moarte, asigurându-ne învierea; mântuirea de deznădejdea unei vieţi fără sens, dezvăluindu-ne că viaţa este un dar oferit de Dumnezeu pentru a-l folosi în beneficiul nostru şi al fraţilor mai nevoiaşi. Săracilor le-a vestit predilecţia lui Dumnezeu şi strădania fraţilor pentru ei.
Privind realitatea din jur, mulţi ajung să se îndoiască: „Dacă lumea nu s-a schimbat, cum poate fi Isus adevăratul Mesia?”. Astfel e pusă în discuţie însăşi viaţa creştinilor care se întreabă dacă în comunităţile noastre se adeveresc cele spuse de Isus: orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie, săracii văd realizându-se „vestea cea bună” a Domnului? (Matei 11,5).

Dumnezeu să ne ajute nu doar să ne bucurăm de mântuirea spirituală purtată de Isus, dar să trăim pe deplin Cuvântul său şi să-l mărturisim în comunitatea noastră creştină.
Cristos vine în ajutorul umanităţii într-un moment de dezorientare şi oboseală generală, însoţind-o în întoarcerea spre Dumnezeu. El este călăuza celor răscumpăraţi pe calea sfântă a ascultării şi fidelităţii. Această întoarcere se realizează în cursul generaţiilor şi are nevoie de timp şi osteneală. Deocamdată bucuria noastră este mai degrabă cea trăită la parcurgerea unei porţiuni de drum când continuăm să privim, în speranţă, la ţinta finală.

6. Răbdare în pregătire şi aşteptare. Lucrarea lui Dumnezeu este misterioasă, cere răbdare activă, aşteptare susţinută de încredere cum îndeamnă apostolul Iacob: Fraţilor, fiţi răbdători până la venirea Domnului. Priviţi la agricultor: el speră să adune rodul preţios al pământului, aşteptând cu răbdare ploaia cea timpurie şi cea târzie. Fiţi deci şi voi răbdători şi întăriţi-vă inimile, pentru că venirea Domnului este aproape. Nu vă plângeţi, fraţilor, unul împotriva celuilalt, ca să nu fiţi judecaţi. Iată, judecătorul stă înaintea uşii. Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare de la profeţii care au vorbit în numele Domnului (Iacob 5,7-10).
Este răbdarea celui care ştie că împărăţia lui Dumnezeu creşte, se maturizează lent, chiar dacă profeţii o întrevăd şi o vestesc aproape.

Biserica îndeamnă la răbdare, nu de teamă dar din respect faţă de persoane, convinsă că în nerăbdare şi în violenţă sărăcii sunt mereu perdanţi. Răbdarea nu este resemnare ci curajul de a stărui în munca cinstită, deşi ştiind că nu vom obţine totul şi imediat. A lucra cu convingerea profundă că Dumnezeu este credincios, nu dezamăgeşte. Aceasta este credinţa psalmistului (Psalmul 145,7.8-9a.9bc-10):
Domnul este în veci credincios cuvântului său, el face dreptate celor asupriţi. Domnul dă pâine celor flămânzi şi eliberează pe cei închişi.
Domnul luminează pe cei orbi,Domnul ridică pe cei împovăraţi.
Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi,Domnul are grijă de cel străin.
Domnul sprijină pe văduvă şi orfan, dar nimiceşte calea celor răi.
Domnul Dumnezeul tău, Sioane, stăpâneşte în veci, din neam în neam.

7. Deruta lui Ioan Botezătorul. În pericopa evanghelică duminicală atenţia se concentrează asupra figurii lui Ioan Botezătorul care, într-un un moment de descumpănire şi de noapte spirituală, îşi pune toată credinţa în Cristos. Trăieşte momente de derută şi suspiciune în legătură cu identitatea lui Isus din Nazaret, de aceea trimite câţiva ucenici care să-l întrebe: „Tu eşti cel care trebuie să vină”, profetul vremurilor din urmă, „sau să aşteptăm pe altul?".

Înţelegem bine contextul comentând Evanghelia zilei luată de la sfântul Matei 11,2-11. Ioan se afla în închisoare, unde fusese aruncat de către regele Irod Antipa, un puternic al acestei lumi, care nu suporta criticile aduse de profet împotriva lui din pricina legăturii ilicite cu Irodiada, soţia fratelui său (cf. Matei 4,12; 14,3-4 ). Marele profet, omul cu cuvântul autoritar şi impetuos, este redus la tăcere şi sortit unei morţi violente (cf. Matei 14,5-12). În această situaţie de umilire şi suferinţă aude „din închisoare de faptele lui Cristos”.
Ioan, stăruitor în ascultarea Scripturilor, aştepta un Mesia cu trăsăturile judecătorului puternic şi sever, care trebuia să doboare cu securea pomii neroditori şi să ardă pleava de grâu cu un foc nestins (cf. Matei 3,10-12). În schimb află că Isus stă la masă cu păcătoşii, că simte compasiune pentru mulţimi, că pare să anunţe numai mila lui Dumnezeu. Ştirile care îi parvin în închisoare prin ucenicii săi, îi creează lui Ioan o anumită stare de nelinişte şi descumpănire. El aşteaptă un Mesia care pune lumea pe calea cea bună pe bază de ameninţări şi de pedepse.
Probabil şi ucenicii au sesizat neliniştea maestrului lor şi i-au zis într-o zi: „Dar ce face acest Mesia?”. Era o bună ocazie pentru clarificarea identităţii lui Isus. În această situaţie de credinţă străbătută de îndoială şi perplexitate, Ioan a trimis la Isus câţiva dintre ucenici care l-au interpelat în aceşti termeni puţin brutali: "Tu eşti cel care trebuie să vină”, profetul vremurilor din urmă, „sau să aşteptăm pe altul?".

8. Recăpătarea încrederii. Recursul la Cuvântul lui Dumnezeu şi amintirea semnelor care însoţesc prezenţa sa eficientă, reaprind încrederea. De fapt, răspunsul lui Isus rezumă, cu ajutorul unei serii de citate profetice luate în primul rând din Isaia, comportamentul deja povestit de evanghelist (cf. Matei 8-9): Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi auzit şi aţi văzut: orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se aduce vestea cea bună (Matei 11,4-5).

Apoi, Isus adaugă ceva important: "Fericit este acela care nu va găsi în mine un prilej de poticnire”, adică cei care nu sunt derutaţi în faţa unui Mesia slab şi neînarmat, un Mesia care, da, proclamă vestea cea bună săracilor, dar nu vrea să folosească forţa pentru a-i elibera pe cei prinşi în război (cf. Isaia 61,1).

Din închisoare Ioan primeşte această ultimă dezvăluire a lui Isus; o primeşte cu încredinţarea personală, şi aşa se duce la o moarte injustă în deplină ascultare, devenind precursorul lui Isus şi în acest final. La cuvintele referite de ucenicii trimişi, Ioan răspunde cu un „amin” tăcut, dar plin de iubire pentru Isus, înţelegând acum apariţia lui Mesia, pe care până atunci o întrevăzuse doar ca presimţire.

9. Isus elogiază pe Ioan. În timp ce Ioan părăseşte scena, Isus manifestă cu mare solemnitate mulţimilor identitatea lui Ioan Botezătorul. El anunţă că Ioan nu este o trestie clătinată de vântul modelor, nici un puternic al timpului, care îmbrăcat în haine moi stă în palatele regilor: el este un profet, chiar "este mai mult decât un profet. El este acela despre care s-a scris: "Iată, eu trimit înaintea feţei tale pe crainicul meu, care va pregăti calea înaintea ta" (cf. Malahia 3,1; Exod 23,20). Da, Ioan este noul Ilie (cf. Matei 11,14), este Ilie care a venit dar nu a fost recunoscut (cf. Matei 17.12-13), care cu viaţa şi moartea sa a deschis şi a anunţat Exodul definitiv, mântuirea adusă de Domnul Isus.

Aici este cheia pentru a înţelege pe deplin cuvintele de încheiere ale lui Isus, Adevăr vă spun: nu s-a ridicat dintre cei născuţi din femeie cineva mai mare decât Ioan Botezătorul (Matei 11,11a).

Dar Isus face o precizare: „totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el" (Matei 11,11b). Afirmaţia nu vrea să redimensioneze statura profetică a lui Ioan Botezătorul, să diminueze viaţa sa virtuoasă şi sfântă, nu vrea să fie o mai mică apreciere a mărturiei sale mesianice plătită cu sângele.
Dacă Isus ar fi intenţionat redimensionarea importanţei lui Ioan, s-ar fi comportat cu el ca un patron ingrat şi meschin care licenţiază în mod precipitat pe cel mai bun servitor al său, reprezentantul său cel mai bun.

Cine este cel mai mic? Cine este mai mare? Este Isus, numai el singur poate fi, întrucât unul care a fost în urma lui (cf. Matei 3,11), şi totuşi este cel mai mare în împărăţia lui Dumnezeu, pe care nu numai că o deschide, dar o realizează în persoana sa.
Dar fraza poate fi înţeleasă şi cu referire la creştini: „Fiii Bisericii sunt mai avantajaţi decât Ioan Botezătorul”, pentru că el l-a arătat pe Mesia, dar nu i-a devenit ucenic; a vestit împărăţia mesianică, dar nu a intrat să facă parte din ea; a murit fără să fi avut timpul de a înţelege până la capăt infinita bogăţie purtată de Isus şi pe care până şi un tâlhar a înţeles-o când, înainte de a muri răstignit împreună cu el, i-a zis: „Isus, aminteşte-ţi de mine când vei fi în împărăţia ta” (Luca 23, 42).

10. Premergători ai Domnului. De aici reiese că noi creştinii putem să-l cunoaştem pe Isus Cristos doar trecând prin mărturia lui Ioan Botezătorul. El a fost precursorul lui Cristos pe care l-a arătat şi dezvăluit ca Mesia şi ca „Cel care Vine”.
Dacă nu primim mărturia lui, mare şi în manifestarea credinţei sale încercate, nu vom putea crede nici în Isus (cf. Matei 21.25-27).
Să mergem şi să spunem şi noi celor pe care îi întâlnim, ceea ce am auzit şi am văzut la celebrarea Liturghiei de Advent în comunităţile noastre creştine. Acolo unde este trăită iubirea şi jertfa lui Isus Cristos se petrec semne minunate: orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se aduce vestea cea bună (Matei 11,4-5).

Asta este împlinirea Scripturii, acestea sunt semnele lui Mesia cel „blând şi smerit cu inima” (Matei 11,29), istoria definitivă a iubirii lui Dumnezeu pentru toţi oamenii!
Odată cu Isus a început o lume nouă. Ceea ce pentru om era imposibil este înfăptuit de Dumnezeu.
În jurul lui Isus se ridică o comunitate de femei şi bărbaţi noi, în stare să creadă, să spere şi să iubească şi astfel găsesc noi energii pentru a trăi.
Noi suntem continuatorii acelei comunităţi care se năştea în jurul lui Isus, comunitate de credinţă, de speranţă şi de iubire. În ea se dezvoltă sămânţa Evangheliei şi aduce roade în tăcere care ies la iveală, dovadă concretă că săracilor li se aduce veste cea bună.
În această comunitate are loc preamărirea liturgică a lui Dumnezeu care se traduce în imensa lucrare de caritate: opere sociale şi de voluntariat, în spitale, orfelinate, aziluri de bătrâni, în câmpurile de refugiaţi, în centrele de ascultare pentru săraci şi imigraţi, instituţiile educative de toate gradele, în forurile de apărare a drepturilor omului pentru salvgardarea demnităţii umane.
Aici este loc pentru fiecare în pregătirea la Naşterea Domnului.

Încheiem cu rugăciunea zilei: Priveşte, Dumnezeul nostru, la poporul tău, care aşteaptă cu credinţă sărbătoarea Naşterii lui Cristos. Dă-ne, te rugăm, harul, ca, ajungând la marea bucurie a mântuirii noastre, să o celebrăm solemn, cu reînnoită înflăcărare.

(RV – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 14 decembrie 2013)

Aici, versiunea audio: