Să căutăm mângâierea Domnului şi consolarea sa dătătoare de speranţă: Papa Francisc

(RV – 10 decembrie 2013) Când Isus se apropie de noi, deschide întotdeauna porţi şi împarte speranţă: a spus Sfântul Părinte, marţi dimineaţă, în capela Casei Sfânta Marta din Vatican. Episcopul Romei a insistat din nou în a spune că nu trebuie să ne fie teamă de consolarea Domnului ci, dimpotrivă, să o cerem şi să o căutăm.


Colegul nostru Alessandro Gisotti introduce, prin scurte reflecţii, trei fragmente din omilia Papei, de la Sfânta Liturghie de marţi, 10 decembrie:


„Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu”: cu aceste cuvinte şi-a început Pontiful omilia, oprindu-se asupra unui fragment din capitolul 40 al Cărţii Profetului Isaia, o Carte a alinării poporului lui Israel. Domnul – a explicat Papa – se apropie de poporul său pentru a-l mângâia „pentru a-i dărui pacea”. Şi, această acţiune consolatoare este atât de puternică încât reînnoieşte totul, împlinind o adevărată operă de recreaţie:


Papa Francisc: „A recrea lucrurile. Biserica nu oboseşte să spună că această nouă creaţie este cea mai minunată dintre creaţii. Domnul recreează într-un mod şi mai minunat. Şi astfel îşi vizitează poporul, recreând cu forţa sa caracteristică. Israelul a avut întotdeauna această idee, acest gând: că Domnul va veni să-l viziteze. Să ne amintim ultimele cuvinte pe care Iosif (din Vechiul Testament) le adresează fraţilor săi: 'Când Domnul vă va vizita duceţi cu voi oasele mele'. Faptul că Domnul va vizita pe poporul său este speranţa Israelului, căci îl va vizita aducându-i mângâiere”.


Iar consolarea, a explicat Pontiful, înseamnă refacerea pe de-a întregul – nu o dată, ci de multe ori – a noastră şi a universului. Această „recreaţie a Domnului” este dătătoare de speranţă, deschizând de fiecare dată o poartă. În gestul de apropiere faţă de noi, Domnul ne dăruieşte speranţă şi – în viaţa creştină – speranţa este o adevărată fortăreaţă, este un har, un dar al Domnului”.


Papa Francisc: „Când un creştin uită de speranţă, sau şi mai rău pierde speranţa, viaţa sa nu mai are sens. Este ca şi cum viaţa i s-ar afla în faţa unui zid: adică în faţa a nimic. Dar Domnul ne consolează şi ne face ca prin speranţă să mergem din nou mai departe. Face acest lucru şi printr-o apropiere specială faţă de fiecare dintre noi, pentru că Domnul mângâie pe poporul său şi pe fiecare dintre noi. Este frumos modul în care se încheie fragmentul Evangheliei de azi: 'El va paşte turma sa ca un păstor, va lua în braţe mieii, îi va purta la pieptul său şi pe oile care alăptează le va conduce la odihnă'. Imaginea ducerii mieilor la piept şi a conducerii cu blândeţe a oilor care alăptează reprezintă duioşia Domnului care ne consolează cu bunătate”.


Lui Dumnezeu nu-i este teamă de duioşie, chiar dacă este puternic. „El devine blândeţea însăşi, se face copil, se face mic”. În Evanghelia zilei, după sfântul Matei, capitolul 18, Isus istoriseşte Parabola oii regăsite, spunând că voinţa Tatălui din ceruri este ca niciunul dintre aceştia mici să nu se piardă”. În ochii Domnului – a asigurat Papa – „fiecare dintre noi este foarte, foarte important, El dăruindu-ne bunătate”. Şi astfel ne face „să mergem înainte, dându-ne speranţă”. Aceasta a fost principala misiune a lui Isus în cele 40 de zile dintre Înviere şi Înălţare: mângâierea discipolilor; apropierea de ei pentru a-i consola”.


Papa Francisc: „A se apropia şi a da speranţă, a se apropia cu blândeţe. Dar să ne gândim la bunătatea pe care Isus a avut-o faţă de apostoli, faţă de Maria Magdalena, faţă de cei doi ucenici în drum spre Emaus. Se apropie de ei cu blândeţe, spunând: 'Dă-mi să mănânc'. Lui Toma îi spune: 'Pune degetul aici'. Domnul este întotdeauna astfel, căci aşa este mângâierea Domnului.
Fie ca Domnul să ne dea tuturor harul de a nu ne teme de mângâierea Domnului şi de a fi deschişi: să cerem şi să căutăm mângâierea Domnului, căci este o consolare dătătoare de speranţă care ne face să simţim înţelegerea lui Dumnezeu Tatăl”.


R.V. /A. Mărtinaş