Durcovici, suflet drept în faţa istoriei

RV 10 dec 2013. În noaptea de 10 spre 11 decembrie 1951 temuta închisoare de la Sighet ascundea, cu o râvnă zădărnicită de mersul istoriei, moartea unui deţinut, Anton Durcovici.

Născut la 17 mai 1888 în apropiere de Viena, familia lui Toni a emigrat în România. După ani de şcoală şi rugăciune, a fost numit episcop al diecezei romano-catolice de Iaşi în 1947. Peste ruinele războiului abia încheiat avea să bântuie viforul năprasnic al unei ideologii fără Dumnezeu. Asemenea celorlalţi episcopi catolici de ambele rituri, şi vlădica de la Iaşi este arestat în 1949 ca element potrivnic şi periculos. Slujitorul „Luminii care a venit în lume”, este supus unor interogatorii extenuante în beciurile de la Jilava, târât de la o închisoare la alta, cunoscând în prima persoană geografia durerii trasată nepăsător de slujitorii vremurilor noi.

În noaptea de 10 decembrie 1951, aruncat între pereţii închisorii de exterminare de la Sighetu Marmaţiei, deţinutul Durcovici zăcea gol pe cimentul unei celule, tovarăş bun cu singurătatea şi cu boala, măcinat de foame şi de frig. Dar nici goliciunea trupului său zdrobit, nici foamea şi setea accentuate de gerul iernii, nici solitudinea teribilă din faţa morţii n-au reuşit să înăbuşe aspiraţia inimii sale spre Dumnezeu. Ultimele sale cuvinte n-au fost de răzbunare asupra răutăţii incredibile de care omul este mereu în stare. Ultimele lui cuvinte au implorat, cu luciditatea creştinului şi fragilitatea omului, iertarea eliberatoare a lui Dumnezeu: „Da mihi absolutionem!” – „Dezleagă-mă de păcatele mele!”

Erau ultimele cuvinte, rostite cu ultimele puteri, în ultima casă pe care a cunoscut-o pe acest pământ, o casă întocmită de mâna omului. O casă – închisoarea - pe care numai zeloşii supraveghetori ai trecătoarei orânduiri o credeau cu adevărat ultima pentru Anton Durcovici. În realitate, sufletul său drept, înnobilat cu tainele înţelepciunii, cultivat în grădina virtuţilor creştine şi neatins de apăsarea trădării, şi-a luat zborul vertical şi liber dincolo de cerul înstelat al unei nopţi de decembrie, fiind întâmpinat cu ramuri de palmier şi cu veşmântul purpuriu în lăcaşurile veşnice, în „casa Tatălui”, cea nefăcută de mâna omului.

"Deţinutul a murit, la groapă cu el şi gata, dosarul s-a încheiat!" Privirea omenească se opinteşte în pragul mormântului, considerat a fi ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt, dar chiar şi aşa periculos pentru un deţinut ca Durcovici, care a fost depus într-o groapă comună fără cruce, fără nume, fără timp. Nimeni şi niciodată nu trebuia să-şi mai împiedice privirea de numele lui, care şi aşa ar fi fost mâzgălit în grabă pe lespedea cimitirului. Grea dar inevitabilă, întrebarea: de ce? Ştiu răspunsul cei care l-au privat pe episcopul Durcovici de ultimul gest pe care pietatea umană îl săvârşeşte faţă de trupul neînsufleţit al unui om, al unui om care – întocmai – a fost. Dar numai cu inima lui Dumnezeu vom cunoaşte într-o zi prin ce tainică iubire traiectoria umană a episcopului martir Anton Durcovici nu a fost pecetluită de piatra unui mormânt cunoscut. Şi după cum Calvarul, pentru cel care crede în Cristos, nu este nicidecum ultimul cuvânt, tot la fel, pământul de Sighet nu este ultimul mormânt al martirului Anton. Adevăratul lăcaş în care rămăşiţele sale pământeşti trebuie păstrate cu adâncă veneraţie şi nespusă gratitudine sunt, de acum, inimile celor pe care i-a slujit cu dăruire, sufletele celor pe care i-a păstorit chiar cu preţul vieţii, minţile celor pe care i-a învăţat cu fidelitate cunoaşterea lui Dumnezeu în care se află toate „comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei”. Da, episcopul şi martirul Anton Durcovici nu are mormânt, are, în schimb, a se bucura în cer de lăcaşurile dumnezeieşti şi, pe pământ, de ospitalitatea memoriei şi a inimilor noastre.

Aici, serviciul audio:

La 31 octombrie 2013 Papa Francisc a aprobat decretul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor privind martiriul episcopului Anton Durcovici. În ziua în care se împlinesc 62 de ani de la trecerea din această viaţă a vrednicului slujitor al lui Dumnezeu Anton, Redacţia Română Radio Vatican a stat de vorbă cu postulatorul Cauzei de beatificare şi canonizare, pr. Isidor Iacovici.

Aici, interviul cu pr. I. Iacovici:


(rv – A. Dancă)