Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Advent (A): Apropierea lui Dumnezeu
faţă de noi, motiv de convertire şi speranţă
(RV - 8 decembrie 2013) E Ziua Domnului, a doua duminică din Advent,
timpul de pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. Deşi la slujbele liturgice
se acordă o atenţie specială timpului care a precedat imediat venirea Mântuitorului,
totuşi Adventul celebrează întregul mister al venirii sale în lume şi ne invită să-l
punem în centrul vieţii noastre pe Cristos care a venit, vine şi va veni.
1.
Tripla venire a lui Cristos. Despre ce este vorba? Între prima venire a lui Mesia
în umilinţa trupului şi a doua venire la sfârşitul timpurilor ca Domn al slavei se
situează venirea sa continuă (al treilea advent) care are loc în Biserică şi
în viaţa creştinilor, mai ales în sfintele Taine. Cele trei evenimente sunt evocate
în mod explicit în prefaţa Liturghiei euharistice de Advent. Astfel,în
prima sa venire Mesia anunţat de profeţii biblici răspunde năzuinţelor popoarelor
din vechime spre beneficiul celor viitoare: El, venind întâia oară în mijlocul
nostru, a îmbrăcat neputinţa firii omeneşti şi, împlinind orânduirea dintru început
a iubirii Tatălui, ne-a deschis calea mântuirii veşnice.
A
doua venire este întoarcerea glorioasă a lui Cristos cel înviat din morţi şi înălţat
la cer. Aceasta răspunde la aşteptarea Bisericii căci „Duhul şi mireasa spun
„Vino!” (Ap 22,17). Stăruind în chemarea „Vino, Doamne
Isuse” (Ap 22,20) care închieie cartea Apocalipsului, Biserica se roagă
Domnului pentru ca la a doua venire, în strălucirea măririi sale, să primim, în
cele din urmă, în lumină deplină, cele făgăduite pe care acum, veghind în credinţă,
îndrăznim să le aşteptăm. Este venirea finală (parousίa) în care Cristos Domn
şi judecător al istoriei va apărea pe norii cerului îmbrăcat cu putere şi strălucire.
În acea zi cutremurătoare şi glorioasă va trece lumea aceasta şi vor răsări ceruri
noi şi un pământ nou.
Între cele două extreme se află venirea Domnului
în Biserică şi în viaţa creştinilor, cum ne conştientizează o altă prefaţă liturgică:
Acum el vine în întâmpinarea noastră în orice om şi în orice timp, pentru ca să-l
primim în credinţă şi să mărturisim în iubire speranţa fericită a împărăţiei sale.
2. Pregătirea poporului. Timpul Adventului ne pune în comuniune
cu îndelunga aşteptare şi pregătire a popoarelor pentru prima venire a Mântuitorului
şi reînsufleţeşte în noi dorinţa fierbinte după „tripla sa venire”. Este timp de
aşteptare şi de pregătire şi pentru generaţia noastră, deoarece Domnul care a
venit, vine şi va veni spre bucuria inimii noastre.
Ne însoţesc pe parcursul
Adventului personaje biblice importante: Isaia, profetul din secolul al VIII-lea
înainte de Cristos şi Ioan Botezătorul, ruda şi înainte-mergătorul lui Isus.
Deşi la o distanţă de secole unul de altul, amândoi pregătesc poporul pentru venirea
şi recunoaşterea lui Emanuel care înseamnă Dumnezeu-cu-noi. Isaia îl anunţă cu
şapte secole mai înainte, iar Ioan Botezătorul îi pregăteşte calea şi îl arată venit
deja între oameni.
Să păşim, deci, în întâmpinarea lui Cristos înlăturând
din drum toate obstaculele şi deschizând larg inimile pentru a-l primi cu bucurie
în viaţa noastră. O facem prin Liturghia duminicală, luând parte la masa Cuvântului
şi a Pâinii euharistice. Îndreptându-ne spre biserică este ca şi cum am parcurge drumul
care duce la Betleem (casa pâinii).
3. Dumnezeu este aproape,
convertiţi-vă! La începutul celebrăr ii euharistice ne întâmpină Isaia, profetul
de demult, care anunţă: Popor al Sionului, iată, Domnul va veni să mântuiască neamurile;
el va face auzit glasul măririi sale, spre bucuria inimii voastre (cf. Is 30,19.30).
Apoi, în pericopa evanghelică răsună chemarea lui Ioan Botezătorul: „Convertiţi-vă,
căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei3,2). Sunt exact cuvintele
cu care Isus îşi începe predica, după ce a auzit că Ioan a fost închis: „Convertiţi-vă,
pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4,17).
Dumnezeu
este aproape. Iată, prima veste bună. Marele „Peregrin” a parcurs
tot drumul. Deocamdată, doar profetul vede şi aude paşii lui Dumnezeu care s-a apropiat
de oamenii. Aproape de Domnul, viaţa mea se schimbă. Iată, a doua veste
bună. Ceea ce face ca frigul să se schimbe în căldură, încăperea rece în una caldă,
este sursa de încălzire, focul, soarele. A fi aproape de Dumnezeu înseamnă a fi aproape
de focul care, pătrunzând în noi, încălzeşte şi luminează viaţa.
Continuă
Ioan, premergătorul lui Isus: „Acesta este acela despre care a vorbit profetul Isaia
care zice: Iată glasul celui care strigă în pustiu:„Pregătiţi calea
Domnului, drepte faceţi cărările lui" (Matei 3,3).
Să nu ne astupăm
urechile înaintea acestui strigăt lansat de Ioan Botezătorul, crainicul imediat al
Adventului! Chemarea sa la convertire să ajungă din deşertul Iudeii până la noi şi
să ne schimbe inimile.
4. Advent, drum de convertire. Chemarea „convertiţi-vă,
îndreptaţi cărările” este mai degrabă o şansă sau oportunitate, decât un ordin. E
vreme bună, timp prielnic. Este o forţă ce schimbă persoanele dar cere colaborarea
noastră liberă. Nu este vorba despre o convertire doar teoretică privind existenţa
lui Dumnezeu. Schimbarea este în mai bine şi priveşte drumul vieţii, gândurile, cuvintele,
faptele, relaţiile cu alţii, rude, prieteni, cunoscuţi, în familie, la locul de muncă,
în societate, aşa cum explică Ioan Botezătorul: Faceţi deci roade vrednice de pocăinţa
voastră şi nu spuneţi în voi înşivă: avem pe Abraham de părinte; căci vă spun că Dumnezeu
poate să ridice fii lui Abraham chiar şi din pietrele acestea (Matei 3,8-9).
Nu
fiţi pomi fără roade! – ne spune şi nouă Ioan Botezătorul care avertizează: Securea
e pusă deja la rădăcina copacilor (Matei 3,10). Nu este de-ajuns a vă numi creştini.
Nu ajunge să figurezi în registrul parohial, să arăţi un certificat de Botez valabil,
să porţi o cruce sau o medalie la gât.
Adventul este timp de har în sensul
că bunăvoinţa şi milostivirea lui Dumnezeu sunt mai intense şi mai la îndemâna noastră
tocmai prin actualizarea liturgică a primei veniri a lui Cristos. Când Domnul se apropie
de noi şi devine centrul nostru vital, divinul intră în noi, atinge însăşi rădăcina
misterioasă a vieţii, care ne ţine drepţi asemenea unor pomi mereu roditori.
De
aceea, în drumul nostru spre Betleem, să fim şi să o arătăm prin fapte, nouă şi celor
pe care îi întâlnim, că am primit mântuirea lui Dumnezeu înfăptuită în Cristos Isus,
că şi peste noi s-a odihnit duhul Domnului cu darurile sale.
Scriind creştinilor
din Roma, apostolul Paul se roagă pentru ca ei să-l poată preamări împreună pe Dumnezeu
şi să fie primitori unii faţă de alţii cultivând simţămintele lui Cristos: Dumnezeul
răbdării şi al mângâierii să vă dea vouă să aveţi unul faţă de altul aceleaşi simţăminte
după pilda lui Isus Cristos, pentru ca toţi împreună şi cu un singur glas să-l slăviţi
pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. De aceea, primiţi-vă unii pe alţii,
precum şi Cristos v-a primit pe voi spre mărirea lui Dumnezeu (Romani 15,5-7). Versetul
la proclamarea Evangheliei formulează concis mesajul acestei duminici de pregătire
la sărbătoarea Crăciunului: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui
şi toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu(Lc 3,4.6).
5.
Advent, timp de aşteptare. Liturghia Adventului anunţă că în viitor se
va realiza pe deplin apropierea lui Dumnezeu de om, care, deşi prezentă deja în toată
istoria omenirii, este una dintre prerogativele timpurilor mesianice. Noul popor,
trecut prin încercări şi purificat de necazuri, se va întoarce la Domnul şi va putea
simţi ocrotirea sa binevoitoare. Îl va invoca şi va fi ascultat. Iniţiativa îi
aparţine întotdeauna lui Dumnezeu care face primul pas spre noi. Precede însăşi rugăciunea
omului, pe care cvasi îl solicită în dorinţa de a folosi îndurarea cu cel care doar
în el îşi pune încrederea. Vor putea exista pe parcurs intervale de rătăcire
şi pedepse momentane, dar de acum înainte nimic nu-l va putea separa pe Dumnezeu de
poporul său.
Dumnezeu este credincios făgăduinţelor sale: este convingerea
constantă a poporului biblic. Ca un medic sensibil la durerea bolnavilor, Dumnezeu
va vindeca rănile care, cu toate binecuvântările divine, par inevitabile într-o umanitate
supusă păcatului. Dacă Domnul ne deschide ochii, putem vedea că multe din promisiunile
sale deja le-a împlinit în noi. Numai aşa suntem în stare să aşteptăm cu încredere
realizarea lor deplină.
Privind cu credinţă şi smerenie, mai presus de complicatele
planuri pământeşti, putem vedea cum Dumnezeu lucrează la istoria mântuirii; nu se
mărgineşte la cele vremelnice, dar ţine mereu seama de planul universal şi veşnic. Adventul
este menit să reactualizeze sensul aşteptării pentru „ziua Domnului”.
6.
Adventul, timp al memoriei. Un păstor de suflete, care ani de zile a frecventat
persoane aflate pe marginea deznădejdii, a ajuns la această importantă concluzie pe
plan spiritual: Dacă se reuşeşte a trezi într-o persoană disperată amintirea unei
experienţe frumoase, a unui moment fericit, atunci acea persoană poate să creadă din
nou în bine, recapătă speranţa şi se încheie pentru ea drumul fără ieşire al deznădejdii
(Cf Joseph Ratzinger, Benedetto XVI, Cercate le cose di lassù, pp.7.10, ed.
Paoline, 2005). Amintirea şi speranţa merg împreună. Cine anulează trecutul nu
creează speranţă, din contră îi distruge baza spirituală. Omului absorbit de lucrurile
materiale în agitaţia pregătirii exterioare a Crăciunului, îi lipseşte poate amintirea
bunătăţii umane care trezeşte speranţa.
Adventul creştin înseamnă tocmai împletirea
de amintiri şi de speranţă atât de necesară fiinţei umane. Adventul vrea să trezească
în noi adevărata şi cea mai profundă amintire a inimii, amintirea că Dumnezeu s-a
apropiat de noi şi s-a făcut om, s-a făcut prunc.
Această amintire înseamnă
mântuire, această amintire înseamnă speranţă. Parcurgerea şi celebrarea marilor
taine ale mântuirii, Adventul şi sărbătorile Naşterii Domnului cu obiceiurile legate
de ele, nu blochează orizontul vieţii practice, ci ne deschide spre viitor, spre speranţă.
Şi fiecare dintre noi ar putea povesti ce semnificaţie au pentru viaţa sa
amintirile Crăciunului, Paştelui şi celorlalte sărbători. „Rolul preţios al
Adventului este acela de a-şi dărui unii altora amintiri frumoase, de bine, deschizând
astfel porţile speranţei” (idem, ibidem, p.7).
7. Bucuria Crăciunului,
leacul deprimării. Una dintre stările cele mai triste şi apăsătoare din viaţa
omului este deprimarea. Copii maltrataţi şi abandonaţi, tineri distruşi în floarea
existenţei, bătrâni în declin continuu şi devastator, femei cu riduri acoperite, dar
cu adânci amprente în suflet, bărbaţi în putere (vip) dar cu dorinţa de a fugi
nu ştiu unde, persoane şi familii fără certitudini de viitor.
Deprimarea este
un domeniu mult mai extins decât se crede. Este Atlantida nu legendară dar reală,
tărâmul scufundat care iese la suprafaţă în momentele cele mai negândite ale vieţii,
şi poate mai ales de sărbători. Se întâmplă la mulţi că atmosfera dinaintea Crăciunului,
în loc să sporească treptat bucuria lăuntrică, măreşte stresul datorită agitaţiei.
Apoi,
pe lângă cea fizică, există deprimările morale şi spirituale. Acestea îi umplu de
angoase pe creştinii care, ascultând evanghelia de azi, se întreabă cu nelinişte:
„Oare securea este pusă deja la rădăcina copacului meu?”; „Viaţa mea religioasă este
ca paiele inutile pe care vântul le împrăştie?”; „Inima mea a devenit un pustiu şi
de aceea nu mai percepe glasul lui Dumnezeu?”; „Ce fel de Crăciun vreau să sărbătoresc?”. Nu
sunt întrebări banale? Dimpotrivă. Simţi că te cuprind ameţelile, că se roteşte capul.
8.
Noul vlăstar. Din această stare de depresie e necesar a ieşi repede. A merge duminica
la biserică şi a asculta cuvinte de viaţă serveşte pentru a depăşi angoasele prezentului
şi a se vaccina preventiv împotriva celor viitoare. Astăzi în lectura a doua,
apostolul Paul îi asigură pe creştinii din Roma că Scripturile sacre ne-au fost date
pentru încurajarea sufletului nostru şi pentru a reaprinde în noi flacăra speranţei:
Toate cele ce s-au scris mai înainte pentru învăţătura voastră s-au scris, pentru
ca prin răbdarea şi mângâierea ce vin din Scripturi, să avem speranţă (Rom 15,4). Minunat
şi binevenit în orice situaţie de depresie, este fragmentul primei lecturi luat din
profetul Isaia 11,1-10 şi care începe cu profeţia mesianică: „În ziua aceea,
o mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iese şi un vlăstar va da din rădăcinile lui”.
Mesia
este prezentat sub imaginea unui vlăstar care iese din trunchiul abătut al dinastiei
regelui David. Apoi, folosind limbajul metaforic luat din lumea animală, profetul
descrie armonia umanităţii reînnoite sub cârmuirea viitorului rege ca lucrare a Duhului.
Acesta este prezent în Mesia cu toate manifestările sale enumerate de profet
în ordine crescândă. Calităţile cele mai alese, caracteristice marilor personaje din
trecut Solomon, David, Moise sunt reunite în regele ideal. Regele Mesia răspunde la
aceste daruri ale Duhului printr-o conduită ireproşabilă instaurând o domnie de dreptate
şi de pace.
Acest lucru se va petrece şi în supuşii săi, deoarece acelaşi
Duh de cunoaştere a Domnului va pătrunde în toţi oamenii punând astfel bazele înţelegerii
şi armoniei dintre ei şi a supunerii faţă de suveranul descendent din dinastia lui
David.
Într-adevăr, avem nevoie mereu de Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii
pentru a întrevedea în evenimentele lumii de azi realizarea lucrării lui Dumnezeu.
Deşi
Mesia a venit, am putea pune la îndoială că ar fi cu putinţă realizarea profeţiei
lui Isaia. În faţa realităţii în care adesea vedem biruinţa celor violenţi şi prepotenţi,
creşterea numărului celor săraci şi oprimaţi, prigoniţi şi marginalizaţi, e greu să
nu cedezi descurajării.
Cuvântul lui Dumnezeu ne redă speranţa şi face să
întrevedem o umanitate reînnoită, pacificată şi fraternă. Şi acesta este momentul
de har, de graţie, începutul darului credinţei, care trebuie implorat zi de zi şi
tradus într-o trăire coerentă.
Pacea, armonia universală nu se reduce la un
dar al Domnului, ea cere colaborarea noastră, a fiecărui om.
Fragmentul profetic
din Isaia poate fi înţeles în mod negativ şi în mod pozitiv. Subliniem mai întâi aspectul
negativ pentru ca prin contrast să-l punem în lumină pe cel pozitiv.
Ce este
viaţa oamenilor şi ce este istoria? – se întreabă profetul. Este ca un teritoriu sălbatic,
ca o junglă, în care lupi, pantere, lei aleargă după pradă. Este ca un cuib de şerpi.
Abia că întinzi mâna ca să faci ceva, eşti muşcat de o viperă.
Descrierea
istoriei în aceşti termeni poate întruni consensul multor oameni şi în zilele noastre. Da,
este adevărat, spune Isaia, dar istoria nu se opreşte aici. Există şi aspectul pozitiv
al profeţiei. Atunci când oamenii nu reuşesc să restabilească ordinea perturbată de
acţiunile lor, Dumnezeu însuşi intervine făcând să răsară un vlăstar nou din trunchiul
bătrân al istoriei umane.
Aceasta este speranţa profeţilor. Şi aceasta
este certitudinea creştinilor.
9. Noile mlădiţe. Astăzi trebuie
să spunem că, ceea ce Isaia a întrevăzuse în viziunea sa profetică, a devenit pentru
noi certitudine prin Isus Cristos. El este „Vlăstarul” care a răsărit din vechiul
trunchi al lui Israel şi al lumii. El este omul – spune Isaia – peste care avea să
se odihnească duhul Domnului şi care, încins cu cingătoarea dreptăţii şi fidelităţii
lui Dumnezeu, avea să schimbe cursul istoriei şi să uşureze soarta celor oprimaţi
(Cf Is 11,1-4).
Desigur, între aceştia suntem şi noi. Crăciunul
este sărbătoarea acelor oameni care într-un moment din viaţa şi istoria lor îşi descoperă
limitele şi, în loc să se lase pradă deznădejdii, îşi ridică privirea spre Dumnezeu
şi hotărăsc să iasă din pasivitatea lor morală.
Prin urmare, Crăciunul este
sărbătoarea celor oprimaţi care, după ce au fost eliberaţi, devin la rândul lor eliberatori
ai altor semeni, "mlădiţe" de speranţă. Se poate spune că este sărbătoarea
„vlăstarilor” vieţii noi, care se unesc cu „Vlăstarul” de viaţă prin excelenţă, pentru
a duce mai departe programul de răscumpărare şi de viaţă.
Este sărbătoarea
celor peste care coboară Duhul Domnului şi care se hotărăsc, uitând uneori de sine,
să se dedice mângâierii altora. E sărbătoarea creştinilor care se străduiesc prin
fapte bune inspirate de credinţă să îndrepte oamenii şi istoriile lor spre portul
mântuirii veşnice.
O facem şi noi stăruind în rugăciune cu întreaga Biserică:
Dumnezeule atotputernic şi milostiv, dă-ne, te rugăm, harul, ca nici o grijă pământească
să nu ne împiedice în drumul nostru spre întâmpinarea Fiului tău, iar cunoaşterea
înţelepciunii cereşti să ne facă părtaşi de viaţa lui.
(RV –
A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 7 decembrie 2013)