Anul Credinţei, la final: un bilanţ prezentat de Salvatore Martinez

RV 25 nov 2013. Un an extraordinar, început de Papa Benedict şi încheiat de Papa Francisc, cu accentuări şi stiluri diferite dar cu aceeaşi convingere de fond: să readucă în centrul inimilor mesajul Evangheliei.

Radio Vatican a cerut un bilanţ al Anului Credinţei, încheiat duminică de Papa Francisc, preşedintelui pentru Italia al mişcării Reînnoirea în Duhul Sfânt, Salvatore Martinez:
● „Văzând cele întâmplate în aceste 13 luni, de la proclamarea Anului Credinţei de către Benedict al XVI-lea până la încheierea aceluiaşi An de Papa Francisc, trebuie să recunoaştem că realitatea a depăşit imaginaţia. Este un An care a luat naştere dintr-o realitate evidentă, şi anume, credinţa a devenit mai slabă, uneori rezultă apoasă, drept care e nevoie să întărim credinţă, să dăm credinţei înţelegere, să recitim cu ochii credinţei istoria Întrupării. Altfel spus, să vedem modul în care omul poate să găsească încă în Evanghelie, în Biserică, o formă de mântuire, de umanizare. Aş spune deci că era o necesitate de care şi-a dat seama Benedict al XVI-lea, care ulterior s-a concretizat într-un calendar cu nimic mai prejos unui An Sfânt. Apoi, dintr-o dată, pasul lui Benedict se opreşte, dar se opreşte pentru ca pasul Bisericii să devină şi mai rapid, mai viguros. Este o imagine dramatică dar care arată măreţia acestui Pontif. Papa Francisc este semnul că această mare ofertă făcută lumii, o Evanghelie nouă, o Biserică mai apropiată, a fost în mod surprinzător înţeleasă de oameni, pentru că a fost un gest de mare iubire, de sacrificiu în orizontul unei realităţi pe care o numim renunţare dar care în realitate a fost o ofertă”.

Care ar fi trei obiective pe care Anul Credinţei le-a atins prin evenimentele sale şi care sunt provocările care se deschid de acum înainte?
● „Există o linie de demarcaţie, de predare a ştafetei pontificatului, drept care sunt obiective din pontificatul Papei Benedict şi din cel al Papei Francisc. Este un An întreg, dar pe parcursul a două pontificate.

Aş spune, deci că primul obiectiv era acela de a da o nouă formulare credinţei şi de a formula la 360 de grade, fără reduceri, punându-i în valoare întreaga frumuseţe şi tot adevărul. Acest prim obiectiv a cuprins şi enciclica Lumen Fidei, o scrisoare enciclică scrisă la patru mâini, după cum Papa Francisc a ţinut să sublinieze în introducere. Acest obiectiv cred că ar trebui să-l raportăm la pontificatul Papei Benedict.

Al doilea obiectiv a fost atins de Papa Francisc. Credinţa creştină părea că a devenit incompatibilă cu modernitatea. Se părea că nu există posibilitatea de a da crezare creştinilor. Scandalurile şi dificultăţile păreau să facă credinţa de neînţeles, de a dreptul anacronistică. Dar nu este aşa. Reînnoirea credinţei pe care Papa Francisc o duce mai departe, ne spune întocmai, intuiţia profetică a Papei Benedict.

Un al treilea obiectiv îl văd în posibilitatea lumii de a spune „Biserica, da!”, pentru că de obicei când se spune credinţă, lumea este dispusă să spună „Cristos, da! Biserica, nu!”. Acum, în schimb, un obiectiv important al acestui An al Credinţei este tocmai posibilitatea de a spune „Biserica, da!”. Aceasta înseamnă să recunoşti că credinţa este înăuntrul unui trup, în trupul Bisericii.

Împreună cu aceste trei obiective, există desigur şi trei provocări, iar acestea stau înaintea Papei Francisc. Prima este reînnoirea Bisericii, a structurilor şi instituţiilor ei. Acesta este un obiectiv sensibil şi îl vedem în ritmul pe care îl ţine Papa Francisc. A doua provocare este Noua Evanghelizare. Vestirea Evangheliei trebuie să fie reînnoită, să fie mai deschisă la necesităţile timpurilor noastre. Este o mare angajare pentru toţi cei care lucrează în interiorul Bisericii, pentru mişcările bisericeşti şi pentru fiecare creştin. În fine, a treia mare provocare este aşa numita „convertire pastorală”, cum spune Papa Francisc. Reuşim, altfel spus, să vedem în periferiile existenţiale nevoia de credinţă, această nevoie de iubire, de milostivire, acest mare „noi” care face în aşa fel încât lumea întreagă să devină cu adevărat o fraternitate? Trebuie, aşadar, să interiorizăm darul credinţei. Cred cu adevărat că „Lumen Fidei” marchează această cale de urmat. Şi, să nu uităm, este un an nu doar de la începutul Anului Credinţei, dar şi de la Sinodul despre Noua Evanghelizare. Credem că nu vor lipsi noi impulsuri de a înţelege că această poartă a credinţei rămâne deschisă şi că drumul trebuie făcut cu pasul milostivirii”.

Aici, serviciul audio:

(rv – F. Piana – A. Dancă)