Consideraţii omiletice la Duminica a XXXII-a de peste an (C): Toate trăiesc pentru
Dumnezeu
(RV - 10 noiembrie 2013)E Ziua Domnului. Conform tradiţiei apostolice,
care datează încă din ziua învierii lui Cristos, în această zi credincioşii se adună
în sfintele biserici pentru ca, ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la
sfânta Euharistie, să-şi amintească de patima, învierea şi gloria Domnului Isus şi
să mulţumească lui Dumnezeu, care “i-a renăscut la o nădejde vie prin învierea
lui Cristos din morţi” (1Pt 1,3). Aşadar, încă o duminică din anul
bisericesc, zi de bucurie, de încetare a lucrului, zi de odihnă şi de închinare (Cf
SC 106).
Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu invocaţia psalmistului:
„Rugăciunea mea,să ajungă la tine, Doamne; pleacă-ţi urechea la
glasul cererii mele!”(Ps 87,3).
1. Ultimul strigăt
către Dumnezeu. Aşa strigă după ajutor, zi şi noapte, credinciosul apăsat de necazuri.
De fapt, psalmul 87/88 este lamentaţia unui om copleşit de drama cumplită a
suferinţei şi dezolării. Strigătul rugătorului este mai degrabă un răcnet spasmodic,
ultimul său urlet îndreptat spre Domnul. Chinuit psihologic de coşmaruri, orori şi
slăbiciuni, psalmistul se zbate ca într-o temniţă în care nu răzbeşte lumina soarelui
şi se izbeşte de zidul morţii. Deşi l-a invocat până la extenuare pe Dumnezeu, omul
ajuns la marginea mormântului înţelege că numai trecând prin pustiul părăsirii totale
ar putea intui semnificaţia superioară a suferinţei.
2. Credinţa în altă
viaţă. Într-adevăr, în lamentaţia sa profundă pare să licărească un fir de lumină
şi aşteptare că Dumnezeu, Stăpânul morţii şi al vieţii, poate opri paşii credinciosului
său în drumul spre prăpastia morţii care înghite toate (Prov 30,15-16). Dar
revelaţia biblică nu ajunsese încă la credinţa într-o altă viaţă prin învierea din
morţi. Psalmistul trăieşte în viziunea tradiţională a Vechiului Testament potrivit
căreia cei morţi sunt în afara razei de mântuire a lui Dumnezeu. Crede că după moarte
aceştia sunt doar nişte umbre aşternute în locul numit Sheól din regiunile
subterane, în miezul pământului. Dumnezeu însuşi se dezinteresează de oamenii morţi
iar ei nu au voce ca să strige şi să fie ascultaţi.
În această privinţă este
revelator strigătul de bucurie al regelui Ezechia vindecat de o boală mortală: „Cei
din infern nu te laudă, moartea nu te preamăreşte; cei care coboară în adâncuri nu
mai speră în cuvântul tău. Cel viu, da, cel viu te va lăuda, ca mine astăzi”(Isaia 38,18-19).
3. Cel viu îl laudă pe Domnul.
În lumina Evangheliei vieţii, Biserica dă mărire lui Dumnezeu Tatăl prin Fiul
său, Isus Cristos, în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul. O facem şi noi
în sărbătoarea săptămânală a Paştelui ştiind că Isus Cristos înviat din morţi rămâne
mereu viu şi se roagă împreună cu noi: „Rugăciunea mea,să
ajungă la tine, Doamne; pleacă-ţi urechea la glasul cererii mele!”
Două
invocaţii, două mişcări, una urcătoare şi alta coborâtoare, amândouă căutătoare. Potrivit
Evangheliei, înălţarea inimilor credincioşilor spre Dumnezeu pe aripile rugăciunii
intersectează aplecarea iubitoare a Tatălui într-un gest de îmbrăţişare a fiilor săi.
Am vrea ca năzuinţa de comuniune cu Dumnezeu să nu cunoască obstacule şi să nu
înceteze niciodată. De aceea, spunem stăruitori la rugăciunea zilei: Dumnezeule
atotputernic si îndurător, înlătură cu bunătate tot ce ne stă împotrivă ca, izbăviţi
de orice povară trupească şi sufletească, să te putem sluji cu toată libertatea.
4.
Credinţa în înviere. Liturghia acestei duminici prin lecturile sale biblice
invită la meditarea misterului învierii. Întrebarea profundă a omului despre existenţa
vieţii de dincolo şi dacă este rezonabil şi just să sperăm în ea îşi află răspunsul
doar în Evanghelie. Dumnezeu pe care noi îl cunoaştem în Cristos cel mort şi înviat
este Dumnezeul vieţii.
Acest adevăr fundamental a fost întrezărit în ultima
parte a Vechiului Legământ, aşa cum dă mărturie cartea a doua a Macabeilor
7,1-2.9-14, din care Liturghia propune un fragment pentru prima lectură. În
jurul anului 167, înainte de Cristos, regele sirian Antioh Epifaniu a cucerit Palestina,
a devastat templul din Ierusalimul şi a declanşat o persecuţie sângeroasă împotriva
evreilor. Aceştia erau siliţi să abandoneze religia strămoşilor şi să se închine la
zeităţi păgâne din lumea greacă. Mulţi drepţi au fost torturaţi şi ucişi. În acest
context Biblia povesteşte mărturia curajoasă a celor şapte fraţi Macabei ucişi împreună
cu mama lor.
Fragmentul de azi povesteşte martiriul primilor patru. Răspunsurile
lor înaintea judecătorului sunt printre cele mai înalte mărturii despre credinţa în
înviere. "Tu, nelegiuitule, tu ne scoţi din această viaţă, dar regele
universului ne va învia la o viaţă veşnică pe noi care murim pentru a păzi legile
lui!”:A spus regelui al doilea dintre fraţi înainte de a muri. Iar al
patrulea în timp ce-şi dădea sufletul a rostit următoarele cuvinte: "Pentru că
eu aştept învierea promisă de Dumnezeu, pentru mine e mai bine să mor ucis de mâna
oamenilor; dar pentru tine învierea nu va fi spre viaţa veşnică".
5.
Întrebare străveche. Se povesteşte că împăratul Alexandru cel Mare (323 a.Ch.),
privind armata sa care traversa strâmtoarea Bosforului pentru campania militară în
Asia, ar fi zis: „Îmi tremură inima la gândul că dupăcâţiva
ani nu vor rămâne în viaţă decât puţini dintre aceşti oameni care acum traversează
marea cântând”. Nu a rămas în viaţă nici el, căci a murit de malarie
la vârsta de doar 32 de ani, după ce devenise artizanul unui imperiu care se întindea
din Albania de azi până în Pakistan.
De o tulburare similară se simte cuprins
omul care meditează despre cât de scurtă este viaţa şi despre sensul efemer al istoriei. Vrând-nevrând,
aceeaşi senzaţie o trăieşte cine, intrat liniştit într-un cimitir, vede şirurile de
morminte bine ordonate şi se întreabă dacă nu cumva este şi pentru
el ceasul ambarcării – cum se spune – pentru marea călătorie fără întoarcere.
Fiecare
om, oricum i-ar decurge viaţa, trebuie să-şi pună în calculul vieţii aceste şiruri
de morminte şi întrebarea: „Încotro mi se îndreaptă viaţa, unde merg? Căci
va avea un capăt, voi fi cu mulţimea imensă a celor înviaţi care cântă cu bucurie
înaintea lui Dumnezeu, cum citim în cartea Apocalipsului, sau sunt destinat tăcerii
eterne?”.
6. În împărăţia morţilor. În pericopa evanghelică
de azi sunt prezente două răspunsuri la această întrebare. Ele corespund mai mult
sau mai puţin la tot ceea ce omul a gândit în decursul secolelor despre viaţa de dincolo:
„Mă voi trezi pentru a lua parte la viaţa veşnică”, sau:„Voi
intra în somnul veşnic”. Lipseşte doar răspunsul acelor culturi orientale care
susţin că omul se reîntoarce să trăiască pe pământ, reciclat de o misterioasă roată
cosmică ce nu se opreşte niciodată.
Lăsăm la o parte roata cosmică şi reciclajul
uman deoarece nu sunt menţionate în nici un loc din Biblie. Ne oprim asupra răspunsului
dat de Isus saduceilor care credeau că după moarte oamenii coboară în Sheól, pentru
a trăi acolo doar ca „umbre” lăsate de o istorie sfârşită pentru totdeauna.
Nu!
Le spune Isus. Vă înşelaţi. Greşiţi total. Ca oameni religioşi care îşi bazează credinţa
pe scrierile lui Moise, ignoraţi ceea ce a spus Moise în această privinţă. Greşiţi
şi voi, le spune Isus multor creştini din vremea noastră, deoarece spuneţi că credeţi
în Dumnezeu şi vă bazaţi credinţa pe Evanghelia mea, dar nu ştiţi ceea ce este scris
în ea despre viaţa pământească, despre moarte şi despre viaţa veşnică.
7.
Dumnezeul celor vii. Deci, ce spune Isus în Evanghelie cu privire la acest subiect?
Spune că Dumnezeu este tată, şi că, întrucât e tată, nu poate să abandoneze pe Fiul
său Isus nici pe ceilalţi fii ai săi în împărăţia morţilor. Toată Evanghelia este
străbătută de acest luminos şi mângâietor adevăr. Un Dumnezeu care l-ar crea pe om
pentru ca apoi să-l abandoneze, ar fi un Dumnezeu al deziluziilor şi ar fi mai bine
a nu-l avea.
Dar Dumnezeu nu este aşa. Pericopa evanghelică de azi luată
de la Sântul Luca 20,27-38 oferă răspunsul dat de Isus saduceilor care negau
învierea morţilor. Aceştia îi prezintă istoria fictivă a şapte fraţi care au avut
succesiv ca soţie aceeaşi femeie apoii îl întreabă pe Isus care din ei va fi soţul
femeii în ziua învierii. Răspunsul lui Isus este încă o dată plin de înţelepciune
şi adevăr.
Atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Moise pentru a-i da sarcina
să scoată poporul lui Israel din robia egipteană, acesta l-a întrebat: „Cine eşti
tu care îmi dai acest ordin?”. Dumnezeu i-a răspuns din tufişul arzând: „Eu sunt
Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob” (Cf
Ex 3,2-6). Isus conclude: „Într-o vreme în care patriarhii lui Israel erau
morţi, Dumnezeu se declară Dumnezeul lor. Prin urmare,„Dumnezeu nu este
Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii”. Şi a adăugat: „Căci
pentru el toţi sunt vii!".
În argumentarea sa Isus procedează după stilul
rabinilor, pornind de la mai puţin la mai mult, de la ceea ce este scris la ceea ce
este subînţeles. Acest mod de argumentare poate să nu fie clar pentru toţi, dar este
foarte clară concluzia că toţi oamenii sunt vii datorită lui Dumnezeu, „căci toţi
trăiesc pentru el”. Aşa a fost tradus în limbile moderne dativul gramatical din greacă
şi latină: πάντεζ γάρ αυτώ ζώσιν – ommes enim ei vivunt.
În toate sensurile: cauzal (cauzativ), orientativ, justificativ pentru existenţa umană.
Toţi trăiesc orientaţi spre Dumnezeu ca spre ţinta ultimă a vieţii lor. Continuă să
existe înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeul nostru nu este Dumnezeul filozofilor,
abstract, situat deasupra norilor dar este un Dumnezeu personal, „Dumnezeul lui
Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob”, Dumnezeu,Tatăl Domnului
nostru Isus Cristos. Tatăl, în iubirea sa nemăsurată, nu abandonează creaturile
sale în umbra morţii. Nu este Dumnezeul celor morţi ci al celor vii!
Încheiem
cu psalmul 22/23: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic. El mă
paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă, îmi înviorează sufletul…Chiar dacă
ar fi să umblu prin valea morţii, nu mă tem de nici un rău,căci tu eşti cu
mine”.
(RV – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 9 noiembrie
2013)