Consideraţii omiletice la Duminica a XXIX-a de peste an (C): Stăruitori în rugăciune
pe drumul vieţii
(RV – 20 octombrie 2013)E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală
a Paştelui. „Strig către tine, căci Tu mă auzi, Dumnezeule: pleacă-ţi urechea
şi ascultă cuvintele mele! Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor, la umbra aripilor
tale adăposteşte-mă!” (Ps 16/17,6.8). 1. Rugăciunea, tonul Liturghiei
de azi. Invocaţiile de la începutul acestei Sfinte Liturghii sunt ca primele note
dintr-o partitură muzicală prin care dirijorul dă tonul ansamblului coral gata de
concert. Strigătul psalmistului către Dumnezeu - „pleacă-ţi urechea, ascultă,păzeşte-mă, adăposteşte-mă” - dă tonul rugăciunii la care invită
lecturile biblice. Atitudinea de rugăciune continuă a creştinului a fost reprezentată
simbolic în iconografia primară din catacombele Romei prin cunoscuta figură umană
cu mâinile ridicate spre cer numită: „Orante”.
Psalmul 16/17 este
rugăciunea de autoapărare înălţată de un om nevinovat care se vede încercuit de nelegiuiţi
ca de nişte bestii înfometate gata să-l sfâşie. Situaţia este dramatică, aşa cum se
poate întâmpla în viaţa oricui. În cazul de faţă, rugătorul nedreptăţit de judecători
îl implică direct pe Dumnezeu care îi ia apărarea. Psalmistul este convins că
va fi ascultat de Domnul care îl va ocroti ca pe pupila propriilor ochi. Cere să fie
adăpostit de Dumnezeu la umbra aripilor sale. Imaginea evocă templul din Ierusalim
şi chivotul legământului protejat de aripile a doi heruvimi. Aminteşte de Dumnezeu
care asemenea unui vultur a purtat pe aripi poporul evreu la ieşirea din Egipt şi
apoi în călătoria prin pustiu, cum se spune în cântarea lui Moise din cartea Deuteronomului
32,11.
Amintindu-ne că am fost creaţi în mod minunat după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu şi răscumpăraţi într-un mod şi mai minunat prin jertfa lui Isus pe Cruce,
simţim nevoia firească de a da slavă lui Dumnezeu pentru a primi
viaţă din belşug. În acest sens spunem la rugăciunea zilei: Dumnezeule atotputernic
şi veşnic, dă-ne, te rugăm, harul să voim întotdeauna ceea ce voieşti Tu şi să
slujim măririi tale cu inimă neîmpărţită. Cuvântul lui Dumnezeu ce se desprinde
din lecturile biblice ne îndeamnă să reflectăm asupra rugăciunii şi a necesităţii
de a ne ruga cu perseverenţă.
2. Moise pe deal în rugăciune,
în vale poporul luptă şi învinge. Primul exemplu de perseverenţă în rugăciune
este oferit azi de prima lectură luată din cartea Exodului 17,8-13. Este prezentat
Moise care se roagă sus pe un deal, în timp ce în pustiul din vale poporul israelit
luptă pentru supravieţuire împotriva amaleciţilor. Se roagă cu mâinile ridicate, implorând
puterea lui Dumnezeu pentru poporul său. Când Moise îşi lăsa mâinile în jos din cauza
oboselii, erau mai tari şi înaintau duşmanii. Când relua rugăciunea, puterea lui Dumnezeu
revenea în rândul combatanţilor lui Israel. Este o imagine pe care scriitorul sacru
o zugrăveşte în faţa cititorilor pentru a-i îndemna la rugăciune continuă şi insistentă.
Fiindcă mâinile lui Moise cădeau de oboseală, au luat o piatră, au pus-o lângă el
şi el s-a aşezat pe ea; Aron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul de o parte, iar altul
de cealaltă. Astfel mâinile lui Moise au rămas ridicate până la asfinţitul soarelui.
Şi Iosua i-a învins pe amaleciţi: conclude autorul sacru. Moise,
rugătorul biblic, anticipează cu peste o mie de ani figurile „orante”din
catacombele creştine. Este marele model de rugăciune pentru poporul Vechiului Legământ
şi o prefigurare a lui Isus care cu braţele întinse pe Cruce se roagă Tatălui şi se
jertfeşte pentru salvarea întregii lumi.
3. Cântecul santinelei divine.
Adunarea credincioşilor răspunde la prima lectură cu psalmul 120/121, unul dintre
psalmii graduali, un imn de pelerinaj, considerat drept cântarea santinelei divine.
Din valea călătoriei pământeşti, pelerinul îşi îndreaptă privirea ochilor nu spre
locurile înalte unde sunt altarele idolilor, ci spre templul de pe muntele Sion şi
spre stânca tare care este Domnul. După întrebarea retorică iniţială, psalmistul se
abandonează preamăririi lui Dumnezeu invocat ca „păzitorul lui Israel”, care nu cunoaşte
somn, este mereu prezent şi are grijă de credincioşii săi. Imaginile se acumulează:
Dumnezeu este umbra protectoare de soarele implacabil din pustiu, este apărătorul
care stă la dreapta protejatului său; este atent să-l ferească de influenţa malefică
exercitată de lumina palidă a lunii, care, cum se credea în Orient, poate provoca
orbirea ochilor şi năucirea minţii. Toată viaţa celui credincios se desfăşoară sub
semnul benefic al lui Dumnezeu: în limbajul semit „intrarea” şi „ieşirea” sau venirea
(în lume) şi plecarea (din lume) reprezintă cei doi poli extremi ai existenţei, deci
toate acţiunile de la naştere până la moarte. Dar în loc să vorbim despre rugăciune,
să intrăm îndată în rugăciune însoţiţi de psalmist, amintindu-ne că şi Isus s-a folosit
de rugăciunea psalmilor, inclusiv pe Cruce.
Răspundem, deci, cu însufleţire
după fiecare strofă: „Ajutorul nostru vine de la Domnul, care a făcut cerul
şi pământul”. Şi cu Psalmul 120/121,1-2.3-4.5-6.7-8 spunem: Îmi ridic
ochii spre munţi şi mă întreb: "De unde-mi va veni ajutorul?" Ajutorul îmi
vine de la Domnul, care a făcut cerul şi pământul.
Nu va lăsa să ţi se
clatine piciorul şi nu va aţipi cel care te păzeşte. El nu aţipeşte, nu doarme
cel care-l păzeşte pe Israel.
Domnul este păzitorul tău, Domnul este
umbra ocrotitoare la dreapta ta. Ziua soarele nu-ţi va dăuna, nici luna în
timpul nopţii.
Domnul să te păzească de orice rău, să-ţi apere viaţa. Domnul
să te păzească la plecare şi la venire, acum şi totdeauna.
4.
Stăruinţa unei văduve înduplecă judecătorul nedrept. Al doilea exemplu
de perseverenţă în rugăciuneîl oferă pericopa evanghelică de la Sfântul
Luca 18,1-8. Isus povesteşte o parabolă pentru a arăta ucenicilor săi că trebuie să
se roage mereu, fără să se descurajeze. Un judecător nedrept, fără credinţă şi
fără lege, nu voia să apere drepturile unei văduve căreia, probabil, îi fuseseră răpite
bunurile lăsate de soţul decedat. Era o femeie insistentă, de-a dreptul enervantă,
supărătoare, agasantă. S-a întors iar şi iar să-şi facă auzit glasul, să-şi expună
raţiunile şi să ceară dreptate chiar în miez de noapte. Şi judecătorul a sfârşit prin
a o asculta, nu de dragul dreptăţii dar ca să scape de femeia sâcâitoare.
Comentează
Isus: Dacă rugăciunile insistente au fost ascultate de judecătorul nedrept, oare
nu vor fi ascultate de Dumnezeu care este Tatăl vostru? „Oare Dumnezeu nu va face
dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el? Îi va lăsa oare multă vreme
ca să aştepte? Vă spun că le va face dreptate în curând”.
5. Cine
este văduva şi cine este judecătorul? Femeia care în parabola lui Isus se adresează
judecătorului să-i facă dreptate împotriva adversarului, simbolizează Biserica, o
comunitate care - cum scrie evanghelistul Luca - nu are în sine nici o putere şi
nu este în stare să ajungă la înţelegeri cu puterile pământeşti. Este o Biserică în
genunchi, Biserica în rugăciune. O văduvă care nu are nimic de dăruit,
căci este săracă precum speranţa şi lipsită de apărare, precum inocenţa. Are însă
o forţă răzbătătoare: credinţa în dreptatea lui Dumnezeu.
Dar această Biserică
are un duşman. Este satana, adversarul lui Dumnezeu şi al lui Cristos, deci şi potrivnicul
Bisericii. Biserica singură nu-i poate rezista. I se poate împotrivi doar în rugăciunea
cu Isus. Aşa este şi ucenicul lui Isus, creştinul din orice loc şi dintotdeauna.
Cine
este judecătorul? S-ar părea că nu este Dumnezeu, deoarece judecătorul descris în
parabolă apare nedrept, surd la rugile oricui (Lc 18,2) şi de aceea insensibil la
cererile sărmanei văduve. Cu toate limitele exprimate de parabolă (toate au mai mult
de una), acest judecător este chiar Dumnezeu. Că Dumnezeu este nedrept,
că nu ascultă pe nimeni şi cu atât mai puţin rugăciunile oamenilor săraci, este ceea
ce gândesc şi mulţi creştini. Descurajaţi de „tăcerea” sau de „absenţa” lui Dumnezeu
în lume, mulţi ajung să se clatine în credinţă şi uneori să o piardă. Unor asemenea
oameni nu este uşor să le vorbeşti despre Dumnezeu în faţa ororilor la care omenirea
a asistat ca spectatoare inermă şi le-a fost victimă, mai cu seamă în secolul XX.
Este vorba de cele două războaie mondiale şi dictaturile totalitare reprezentate de
nazism şi comunism. Exterminarea evreilor şi ţiganilor şi apoi gulagurile din blocul
bolşevic sunt tragedii enorme care au mutilat umanitatea şi au desfigurat omul.
Dar parabola se încheie cu triumful văduvei asupra adversarului care cedează
la cererile ei sâcâitoare şi insistente. Din această concluzie şi din comentariul
pe care îl face Isus, parabola se poate rezuma în două cuvinte: Biruinţa rugăciunii. În subtitlu ar putea sta cuvintele inspirate din prima scrisoare a Sfântului
Ioan: „Aceasta este victoria care învinge lumea, credinţa voastră” (Cf 1In 5,4).
6.
Isus, modelul rugătorului.Din Evanghelii înţelegem că potrivit
lui Isus a se ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeu, Tatăl nostru, care este mereu prezent
şi iubitor aproape de noi. Să ne întreţinem cu Dumnezeu, încrezători asemenea unui
copil care vorbeşte cu mama sa.
Ca toţi evreii practicanţi, Isus se duce în
fiecare zi de sărbătoare în casa de rugăciune ca să asculte şi uneori să citească
şi să explice consătenilor cuvântul lui Dumnezeu. El nu numai că trăieşte sub privirea
Tatălui fiecare moment din viaţa sa, că adesea vorbeşte cu el folosind cuvinte simple,
spontane, dar alimentează continuu amintirea Tatălui.
Când ucenicii se întorc
dintr-un tur misionar şi povestesc că totul a mers bine, Isus plin de bucurie exclamă
cu glas tare: „Tată, îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc că ai ascuns acestea celor mari
şi înţelepţi şi le-ai descoperit celor mici” (Lc 10,21). Când l-a înviat pe Lazăr,
chemându-l afară din mormânt, exclamă: „Părinte, îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Eu
ştiam că tu mereu mă asculţi” (In 11,41).
Isus se roagă în special în momentele
importante ale vieţii. Pentru a se orienta în vocaţia sa mesianică, Isus se retrage
în pustiu mai multe zile. Singur, în comuniune personală şi intimă cu Tatăl, îi vorbeşte,
îl ascultă meditând îndelung asupra Sfintelor Scripturi. Se retrage deseori pe munte
dis de dimineaţă, reînnoieşte zilnic şi reînnoadă sentimentele de iubire filială faţă
da Tatăl. Petrece noaptea în rugăciune înainte de alegerea apostolilor, la fel
şi noaptea dinaintea pătimirii sale. Pe cruce, în clipa supremă a morţii, Isus
se roagă recitând psalmul 21/22, rugăciunea pe care evreii o adresau lui Dumnezeu
în momentele de mare suferinţă.
Se roagă cu cuvinte cunoscute, învăţate pe
de rost. Memoria păstrează rugăciunea pentru momentele în care rugătorul, asemenea
lui Moise pe munte, simte că mâinile îi cad de oboseală şi că se pierde ca cel căruia
nu-i mai vin cuvintele. Tocmai în acele clipe, rugăciunea scoasă din memorie se înalţă
din adâncul inimii, acolo unde fiecare a depus această comoară de preţ spre a nu o
pierde. Este atât de important a-i învăţa rugăciunile pe copii. Este o sarcină
educativă ce nu trebuie neglijată, mai ales acum în epoca informaticii, când totul,
la nevoie, poate fi găsit în calculator şi aproape nimic în pământul fertil al memoriei.
7.
Cuvinte puţine sau multe cuvinte? În Evanghelia după Sfântul Matei
capitolul 6 Isus învaţă: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, care cred
că vor fi ascultaţi pentru vorbăria lor. Aşadar, să nu vă asemănaţi cu ei, căci Tatăl
vostru ştie de ce aveţi nevoie, înainte ca să-i cereţi" (Mt 6,7-8). În pagina
Evangheliei de azi , Luca 18,1-8, Isus pare că se contrazice. Ne îndeamnă „să strigăm
zi şi noapte la Dumnezeu”. „Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă
zi şi noapte către el? Îi va lăsa oare multă vreme ca să aştepte? Vă spun că le va
face dreptate în curând” (Lc 18,7-8). În orice caz, sensul pare să fie acesta:
„Dacă voi credeţi că sunteţi fii ai lui Dumnezeu, comportaţi-vă ca şi cu tatăl vostru.
Puţine cuvinte sunt de-ajuns. Dar dacă nu vă ascultă, insistaţi, strigaţi, nu-l lăsaţi
o clipă, nu-i daţi răgaz. Cu tatăl şi cu mama voastră nu faceţi aşa?” Este o atitudine
firească a celor mici.
La fel este şi preamărirea lui Dumnezeu, adoraţia
sau închinarea, din moment ce am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui. Imaginea
îşi caută continuu modelul, precum fiul caută privirea tatălui şi a mamei încă înainte
de a putea vorbi. Şi cine nu a trecut prin situaţii dificile ale vieţii în care să
nu fi simţit clar nevoia de a-l invoca pe Dumnezeu?
8. Rugaţi-vă
mereu fără a vă descuraja!Nu ca obligaţie, dar ca necesitate pentru
a trăi, ca respiraţia. Scrie Sfântul Augustin: „Dă-mi unul care iubeşte şi va înţelege
tot ceea ce spun...Dă-mi unul care arde de dorinţă… şi va înţelege ceea ce afirm”
(Trat. 26,4-6: CCL 36,261-263) A se ruga, nu înseamnă „a spune rugăciuni”. A se ruga
este ca a iubi. Şi cine îi vrea binele cuiva, face aceasta „zi şi noapte”, ca un „strigăt
continuu”. Este o stare a inimii ce nu oboseşte. Tommaso da Celano, biograful
sărăcuţului din Assisi, notează că „fratele Francisc la sfârşitul vieţii nu se mai
ruga, căci devenise el însuşi rugăciune”. Într-adevăr, la sfârşit, rugăciunea
noastră nu mai tinde să obţină ceea ce cere, deoarece îl obţine pe însuşi Dumnezeu
care este comuniune de viaţă cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Duhul Sfânt.
Aşa să
fie pentru fiecare.
Aici, serviciul audio:
(RV – A.
Lucaci, material omiletic de sâmbătă 19 octombrie 2013)