Consideraţii omiletice la Duminica a XXVI-a de peste an (C): Bogatul, săracul şi viaţa care continuă

(RV – 28 septembrie 2013) E Ziua Domnului. „Toate câte ni le-ai făcut, Doamne, întru judecată adevărată le-ai făcut, căci am păcătuit împotriva ta şi de poruncile tale nu am ascultat; însă Tu dă slavă numelui tău şi fă cu noi după mulţimea îndurării tale!” (Dan 3,31.29.30.43.42).

1. „Mea culpa” şi implorarea iertării. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie începe cu un text din cartea lui Daniel, unul din cei patru mari profeţi biblici scrişi. Cântarea intrării conţine recunoaşterea vinovăţiei poporului urmată de invocarea iertării păcatelor aşa cum cere momentul liturgic pregătitor pentru a putea „celebra cu vrednicie sfintele taine”. Este mărturisirea lui Azaria, unul dintre tinerii evrei aruncaţi în cuptorul cu foc pentru că nu s-au supus ordinului de a se închina în faţa unei statui de aur reprezentându-l pe Nabucodonosor, regele Babilonului. Nu aveau încă experienţa vieţii dar au avut curajul de a refuza să se închine înaintea chipului unei făpturi şi Dumnezeu i-a salvat nevătămaţi: „umblau prin mijlocul focului neatinşi de flăcări”.

De multe ori în psalmii biblici se afirmă că Dumnezeu vine în ajutorul celor care se încred în El şi îi scapă din primejdii. Ajutorul poate fi trupesc şi spiritual iar din rugăciunea zilei aflăm că puterea lui Dumnezeu se manifestă mai ales în dăruirea milostivirii. De aceea, suntem bucuroşi că putem spune cu Biserica: Dumnezeule, care îţi dezvălui atotputernicia mai ales prin milă si iertare, te rugăm, revarsă necontenit harul tău asupra noastră, pentru ca, grăbindu-ne în întâmpinarea făgăduinţelor tale, să ajungem părtaşi de bunurile cereşti.

2. Cu Isus pe drumurile Palestinei. Ne conduce mai departe până la finele anului bisericesc, evanghelistul Luca. Isus, însoţit de ucenici, cutreieră satele şi oraşele Palestinei şi cu puterea Duhului vesteşte tuturor Evanghelia lui Dumnezeu şi vindecă bolnavi şi infirmi. Vorbeşte mulţimii care îl urmează şi răspunde rând pe rând diferitelor categorii de oameni în situaţiile în care îi întâlneşte. Astfel arată mai îndeaproape ce înseamnă primirea cuvântului lui Dumnezeu, care le schimbă viţa.

Începutul pericopelor Evangheliei din ultimele cinci duminici constituie o dovadă că Isus anunţă vestea bună a mântuirii având în vedere împrejurări reale din viaţa oamenilor pe care îi întâlneşte.

Duminica XXII, 1 sep. 2013 - Luca 14,1: „Într-o sâmbătă, a intrat în casa unuia dintre conducătorii fariseilor ca să ia masa, iar ei îl urmăreau”. În acest context Isus povesteşte parabola despre primele locuri şi alegerea invitaţilor. O lecţie de umilinţă, condiţie indispensabilă pentru intrarea în împărăţie.

Duminica XXIII, 8 sep. 2013 - Luca 14,25-25: „Multă lume mergea după Isus, iar el, întorcându-se” le-a vorbit despre condiţiile pentru a fi creştini. „Dacă cineva vine după mine şi nu-şi urăşte tatăl, mama, femeia, copiii, fraţii şi surorile, ba chiar şi propria viaţă nu poate fi ucenicul meu”. Sunt condiţii radicale ce ating cele mai intime legături familiale.

Duminica XXIV, 15 sep. 2013 - Luca 15,1-3: „În timpul acela, văzând cum vameşii şi păcătoşii se apropie de Isus, ca să-l asculte, fariseii şi cărturarii cârteau împotriva lui spunând: Acest om se arată prietenos cu cei păcătoşi şi stă la masă cu ei”. Isus răspunde criticilor povestind parabolele milostivirii despre oaia rătăcită, drahma pierdută şi fiul risipitor.

Duminica XXV, 22 sep. 2013 - Luca: 15,1: Aflând ştirea despre descoperirea unui administrator corupt care şi-a înşelat grav stăpânul, Isus „le-a mai spus ucenicilor” parabola economului necinstit al cărui spirit prevăzător şi de mare isteţime în afaceri este propus ca model pentru „fiii luminii”, cărora le spune să trateze cu aceeaşi destoinicie şi iscusinţă bunurile încredinţate de Dumnezeu.

3. Pericolul bogăţiilor semnalat de profeţi. Azi, 29 sep. 2013, în Duminica a XXVI-a din timpul liturgic de peste an Isus continuă să vorbească despre idolul bogăţiei. După ce a avertizat că „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, lui Dumnezeu şi bogăţiilor”, povesteşte parabola bogatului care trăia în ospeţe şi lux şi a lui Lazăr, săracul de la uşa casei.

Nu este exclus ca Isus să aibă în vedere un caz concret, căci bogaţi hrăpăreţi au existat întotdeauna, la fel şi mulţimi de bolnavi şi săraci lipiţi pământului. Dar în descrierea omului bogat Isus pare să împrumute chiar cuvintele profetului Amos 6,1a.4-7 din cartea căruia este luată astăzi prima lectură. Cu 750 de ani înainte, profetul originar din Iudeea, strămutat în regatul de Nord într-o perioadă de mare prosperitate, descrisese astfel huzurul bogaţilor vremii: îmbracă haine luxoase, dorm în paturi de fildeş, trăiesc în ospeţe tolăniţi pe divanuri între mâncăruri abundente şi parfumuri rafinate.

Omul lui Dumnezeu reproşează energic celor bogaţi dar şi preoţilor de la Ierusalim şi de pe Muntele Samariei închiderea în peştera avuţiilor, egoismul şi lipsa de atenţie faţă de un popor de oameni sărmani şi neajutoraţi. Luxul fără frâu şi petrecerile fără capăt îi împiedică să vadă realitatea situaţiei prin care trece ţara.

Ceea ce pentru vizitatorul în trecere părea un semn de mare vitalitate, pentru profetul care vede cu ochii lui Dumnezeu, nu-i decât preludiul unei schimbări tragice a istoriei. Cuvintele de avertisment nu au atenuante. "Vai de cei care trăiesc fără de grijă în Sion (adică la Ierusalim) şi de cei care se cred în siguranţă pe Muntele Samariei (adică în regatul de Nord)!...De aceea, acum vor trebui să meargă în robie, ei vor fi în fruntea celor deportaţi şi orgiile acestor petrecăreţi vor înceta". Istoria înregistrează căderea Samariei din anul 721 înainte de Cristos şi prima deportare în exil.

Bogăţiile orbesc ochii inimii şi omul nu-şi dă seama că s-a lăsat subjugat de un idol fără viaţă, care nu e în stare să salveze pe nimeni de primejdia morţii. Sunt idoli cu şapte organe inutile căci „au gură, dar nu vorbesc; au ochi, dar nu pot să vadă; au urechi, dar nu aud; au nas, dar nu pot să miroase; au mâini, dar nu pipăie; au picioare, dar nu pot să meargă; din gâtul lor nu iese nici un sunet” (Ps 115/113B,5-7).

4. „Amen”, stabilitate de nezdruncinat. Primei lecturi îi răspunde psalmul 145/146 care deschide colecţia Hallelului final. Psalmistul cântă regalitatea şi atotputernicia lui Dumnezeu în contrast cu inconsistenţa omului. De aceea îndeamnă stăruitor: „Nu vă încredeţi în cei puternici care nu pot să mântuiască”.

Omul este pus în faţa a două alegeri: „să se încreadă în oameni”, fiinţe fragile şi muritoare, sau „să nădăjduiască în Dumnezeu” cel veşnic şi credincios. Între aceste două încrederi se joacă destinul omenesc.

Omul, cum spune cuvântul ebraic „adam”, este ţărână, este ca un castel ce se dărâmă uşor, este o pânză de păianjen ce se rupe la simpla suflare de vânt, este un fir de iarbă ce înverzeşte dimineaţa şi se usucă seara. Când vine moartea, toate planurile omului se destramă iar el se prăbuşeşte în tăcerea pământului.

Cunoscutul cuvânt „amen”, tot în ebraică, are la rădăcină verbul credinţei care înseamnă a se baza pe stabilitatea de nezdruncinat a lui Dumnezeu cel veşnic şi nemărginit.

În Psalmul 145/146, 7.8-9a.9bc-10 sunt descrise 12 însuşiri ale lui Dumnezeu prin care se manifestă milostivirea sa faţă de oameni în situaţii de nevoie.

Cum să nu simţim bucurie în inimi când repetăm cu psalmistul: „Preamăreşte, suflete al meu, pe Domnul!”. Aleluia.

Domnul este în veci credincios cuvântului său,
el face dreptate celor asupriţi.
Domnul dă pâine celor flămânzi
şi eliberează pe cei închişi.
Domnul luminează pe cei orbi,
Domnul ridică pe cei împovăraţi.
Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi,
Domnul are grijă de cel străin.
Domnul sprijină pe văduvă şi pe orfan,
dar nimiceşte calea celor răi.
Domnul Dumnezeul tău, Sioane,
stăpâneşte în veci, din neam în neam.

5. Avertismentul lui Isus împotriva bogăţiilor. Cuvântul lui Dumnezeu s-a manifestat între oameni în Isus Cristos prin care avem mântuirea pe care Biserica o anunţă şi aşteaptă cu speranţă. Îndemnul de a nu ne pune încrederea în cei puternici ai lumii şi a ne bizui pe Dumnezeu este rodul unei experienţe milenare. Vine de departe.

În privinţa încrederii, profetul Ieremia anunţă categoric: Aşa vorbeşte Domnul: "Blestemat sa fie omul care se încrede in om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul!...Binecuvântat sa fie omul care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă…în anul secetei nu se teme şi nu încetează să aducă rod” (Ier 17, 5.8).

Fireşte, Biblia nu cultivă neîncrederea în oameni şi suspiciunea, nu combate bogăţiile pentru că sunt bunuri ci atrage atenţia asupra pericolelor la care expun, în primul rând siguranţa aparentă, înşelătoare, uitarea de Dumnezeu şi nepăsarea faţă de semenii noştri.

Avertismentul lui Isus în privinţa bogăţiilor se înscrie pe linia profeţilor. Este la fel de clar şi categoric şi ajunge până la noi ca veste bună: Fericiţi cei săraci…Vai vouă bogaţilor!

În urmă cu câţiva ani, un ziar din Londra propunea cititorilor un premiu pentru cea mai bună definiţie a banului. Dintre miile de formulări concise sosite la redacţie, a fost premiată următoarea definiţie: „Banul este un paşaport universal cu care se poate merge oriunde dar nu în cer; procură orice, dar nu fericirea”.

Înţelegem bine aceasta în lumina parabolei lui Isus despre omul bogat şi Lazăr cel sărac relatată în Evanghelia zilei luată de la Sfântul Luca 16,19-31.

6. Domnul vede şi purpura şi rănile. „Era un o bogat care se îmbrăca în haine luxoase şi benchetuia în fiecare zi”. Aşa începe parabola despere bogatul fără nume şi auzim în surdină reacţia ascultătorilor: „Ferice de el!”. Dar, „era şi un sărac cu numele de Lazăr”: „Sărmanul de el”, spun în tăcere aceiaşi ascultători, printre care poate şi noi.

Comentează părintele italian Ermes Ronchi. „Dumnezeu pare să numere una câte una toate firimiturile date lui Lazăr şi toate cuvintele la adresa lui, cu privirea atentă care scrutează până şi hainele săracului şi ale bogatului. Vede bogatul îmbrăcat în haine de purpură, vede omul acoperit de răni. Priveşte cum mănâncă, unde doarme, vede şi câinii din uşa casei, şi totul va duce în veşnicie.

Acestui Dumnezeu credincios şi care ţine minte, i se pot încredinţa toţi săracii pământului. Şi toţi bogaţii.

7. Omul anonim şi Lazăr. Bogatul este fără nume, deoarece averile devin adesea a doua identitate a unei persoane, îi domină conştiinţa, îi dictează legile, îi inspiră gândurile.

Lazăr, este prescurtarea numelui „Eleazar” care înseamnă tocmai “Dumnezeu ajută”. Pe cel uitat de toţi Dumnezeu nu îl uită; cine nu valorează nimic în ochii oamenilor, este de preţ înaintea Domnului.

Deci, săracul are un nume, mai mult, este numele prietenului lui Isus, Lazăr. De notat că Luca nu foloseşte niciodată nume proprii în parabole, doar aici face excepţie. Acel nume evocă satul Betania şi casa prieteniei. Ne asigură că dacă acel cerşetor plin de bube poartă numele de Lazăr, fiecare sărac trebuie să aibă, pentru el, pentru mine, un nume de prieten.

8. Păcatul bogatului. În ce consistă păcatul omului bogat? În cultul plăcerii? În iubirea vieţii de lux? Excese în mâncare şi băutură?...Nu în acestea. Păcatul lui stă în faptul de a nu fi dat. Nu a făcut nici un gest, n-a dat nici o firimitură, n-a spus nici un cuvânt cerşetorului lăsat singur. Benchetuia nepăsător de soarta lui Lazăr care zăcea la uşa casei alături de câini. O nepăsare cinică, în contrast cu elogiu indirect adus de povestitor câinelui, animal credincios ce stătea în preajma săracului, drept remediu la singurătatea materială şi afectivă a sărmanului Lazăr.

Păcatul bogatului este indiferenţa absolută de lene şi complăcere egoistă. Ca şi cum Lazăr nu ar fi existat. Bogatul nu-i face nici un rău săracului. Doar atât, nu face nimic pentru el. Şi aici e păcatul. Nimeni nu are dreptul de a nu face nimic, de a reduce omul la nimic, la o umbră de câini. „Cine nu iubeşte este un ucigaş” (Cf 1Ioan 3,15).

9. Moare săracul, moare şi bogatul. Dacă în povestirile eroice, odată cu moartea personajelor, totul se termină, în parabola povestită de Isus, istoria continuă. Contrastul dintre bogat şi sărac se prelungeşte dincolo de moarte. Dar situaţia se răstoarnă. Numele săracului rămâne. Lazăr este purtat de îngeri în paradis, în sânul lui Abraham şi are un nume nepieritor. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Deşi noi nu ne putem imagina înmormântarea lui decât cu mare pompă şi monument cu inscripţie, bogatul sfârşeşte anonim în chinurile iadului.

În realitate, iadul începuse deja pe pământ, acum este o prelungire a abisului existenţial de solitudini blindate şi încremenite. Păcatul omului bogat consistă în a se fi închis în inima sa ca un separat de semeni, de unul ca Lazăr aflat oriunde în lume. Veşnicia nefericită este o eventualitate serioasă. Ea nu face decât să ratifice şi să dea continuitate auto-separării alese de om. „Cine nu iubeşte rămâne în moarte” (1Ioan 3,14).

10. „Cer” şi „Iad”: cuvinte pentru noi. Personajele parabolei sunt în aparenţă două, bogatul petrecăreţ şi un sărac care moare de foame, dar în realitate protagoniştii sunt trei. Este vorba de ceilalţi cinci fraţi ai omului bogat. Pe fundalul vieţii de dincolo, învăţătura parabolei este aceasta. Săracii sunt prietenii lui Dumnezeu; lor le este rezervat cerul, „sânul lui Abraham”, intimitatea cu Dumnezeu precum cea a patriarhului biblic, părintele credinţe noastre. Celor care îi exploatează pe săraci şi îi tratează cu totală nepăsare sau îi uită de tot, le este rezervat iadul.

Bogatul i-a zis lui Abraham: „Te rog, părinte, cel puţin să-l trimiţi pe Lazăr acasă la tatăl meu, căci am cinci fraţi, să le atragă atenţia, ca să nu ajungă şi ei în acest loc de chin” (Lc 16,27-28).

Între cei atenţionaţi să evite pericolul chinurilor iadului, suntem noi cititorii sau ascultătorii parabolei lui Isus. Nu serveşte la nimic ca un mort să se întoarcă: nu moartea învaţă, ci viaţa însăşi.

Cine nu şi-a pus problema lui Dumnezeu şi a omului în faţa marelui mister al vieţii, nu şi-o va pune nici înaintea misterului mult mai mic care este moartea.

11. Sacramentul aproapelui. Un atare om spune implorând: o picătură de apă pentru mine, o picătură de mister pentru fraţii mei. Dar pământul e deja plin de minuni şi profeţi: „Îi au pe profeţi: să asculte de ei” (Luca 16,29). Nu există minune care să valoreze cât strigătul tăcut al săracilor!

Încheiem cu îndemnul apostolului Paul în Scrisoarea întâia către Timotei 6,11-16, azi lectura a doua: „Păzeşte poruncile până la venirea Domnului”…Străduieşte-te să fii drept şi evlavios; trăieşte în credinţă şi iubire, în răbdare şi blândeţe. Du mai departe lupta cea bună pentru credinţă şi străduieşte-te să ajungi la viaţa cea veşnică, la care ai fost chema”.

”Dumnezeu locuieşte într-o lumină de nepătruns”, spune Apostolul (1 Tim 6,16).

Dumnezeu locuieşte în cel sărac, spune evanghelistul Luca. Mai mult, în rănile săracului.

Iar Fericitul Vladimir Ghika, ne aminteşte de liturghia săracului.
S-a spus şi sacramentul săracului.

Înainte de accesul în împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să trecem prin filtrul celui mai decisiv examen al vieţii, care consistă în atenţia faţă de săraci.

Cine primeşte pe cel sărac, îl primeşte pe Dumnezeu, şi cine îl refuză, îl refuză pe Dumnezeu.
De la răni la lumină: iată parcursul infinit al istoriei.
Da la răni la lumină conduce şi calea Evangheliei.

(RV – A. Lucaci, material omiletic din 26 septembrie 1992, revăzut integral şi structurat sâmbătă 28 septembrie 2013)

Aici serviciul audio: