Lourdes, locul în care „durerea cântă”: recunoscută în mod oficial a 69-a vindecare
miraculoasă
(RV 26 sep 2013) Marţi a avut loc la Lourdes ceremonia prin care Biserica
Catolică a recunoscut în mod oficial a 69-a vindecare miraculoasă de
la binecunoscutul Sanctuar marian din Franţa. Este vorba de vindecarea Danilei
Castelli, astăzi de 67 de ani, însă vindecarea ei a avut loc când avea 34 de
ani. După un pelerinaj la Lourdes, a descoperit că s-a vindecat în mod neaşteptat
de boala gravă de care suferea, „fără nicio legătură cu intervenţiile şi terapiile
pe care le-a făcut”, după cum a spus Comisia Medicală Internaţională de la Lourdes.
Danila
Castelli a oferit un interviu pentru postul nostru de radio:
• „Acum că a fost
recunoscută oficial vindecarea nu ştiu ce să spun… Bucuria este mereu aceeaşi, deplină,
însă cu o diferenţă: acum mă simt mai mult în sânul Bisericii. Iar acest lucru a fost
întotdeauna pentru mine esenţial. Ascultarea… Eu cred în Biserică, am crezut mereu
încă de când am fost mică; cred în ea ca într-o Mamă. Faptul că acum sunt într-o oarecare
măsură protejată de Biserică îmi dă un motiv în plus să fiu bucuroasă. Sunt mai liniştită,
mai senină. Acum pot striga către toţi că Dumnezeu este mare! Şi înainte făceam acest
lucru, însă acum simt că fac mai bine acest lucru… Episcopul meu mi-a spus: «Du-te
şi vesteşte!». Mi-a dat această misiune deosebită. Nu credeam, însă simt bucuria însutită”.
Aţi primit misiunea de a vesti o istorie în care mereu aţi
subliniat că „vindecarea a fost fizică, dar nu doar a
trupului, ci şi a sufletului”. Este vorba de vindecarea durerii, a disperării?
•
„Mereu am considerat totul ca fiind normal, în sensul că Dumnezeu mă conducea de aici
acolo şi de acolo în altă parte, şi mi se părea totul aşa de normal… atât suferinţa
cât şi bucuria.. este un lucru greu de explicat deoarece este ceva ce simţi în interior.
Am avut momentele mele de angoasă umană – pentru că suntem umani! -, mai degrabă decât
de disperare, pentru că suferinţa a fost multă, la toate nivelele… Nu m-a scutit de
nimic! Însă în acele momente de suferinţă, am scris mai multe pagini – deoarece «Verba
volant, scripta manent» «Vorba zboară, scrisul rămâne» n.r. – în care vorbeam de toată
bucuria mea de a fi pretutindeni alături de Cristos. Şi astăzi recitesc aceste rânduri
pentru a-mi spune: «Uită-te ce lucruri măreţe face Domnul! Reuşeşte să ne facă să
gustăm bucuria atunci când din punct de vedere uman bucuria ar trebui să fie imposibilă!».
Acesta este marele miracol al vieţii cu Dumnezeu şi din punctul meu de vedere este
marele miracol de la Lourdes! Primele dăţi când veneam, preotul meu îmi spunea: «Iată,
la Lourdes durerea cântă», şi este adevărat! Însă cântă doar dacă îmbrăţişezi crucea,
dacă o îmbrăţişezi cu toate slăbiciunile tale. Eu spun mereu că dacă îl punem pe Isus
alături de noi pe cruce – cu toate bolile fizice, spirituale care nu sunt dorite de
Dumnezeu -, crucea înfloreşte! Nu doar înfloreşte, ci atunci când floarea îmbătrâneşte
soseşte fructul! Simt că trebuie să comunic acest lucru. Când nu suntem în stare singuri,
Fecioara Maria ne dă o
Ce faceţi în faţa durerii altora,
care nu au aceeaşi capacitate de a-şi duce crucea? Care este rugăciunea pe care o
adresaţi lui Cristos pentru ei?
• „Primul lucru pe care-l fac când
întâlnesc o astfel de persoană este să o iubesc! O introduc în viaţa mea, devine parte
din mine: chiar dacă acea persoană nu ştie acest lucru… Probabil am atât de multe
persoane în interiorul meu… Apoi mă rog pentru ea, iar dacă pot îi dau sfaturi. O
sfătuiesc mereu să ţină la îndemână o cruce frumoasă şi când nu mai face faţă să o
contemple: nu să o privească, ci să o contemple! La început spuneam: «De ce eu şi
alţii nu?» Pentru o perioadă spui şi gândeşti aşa. Apoi nu am mai gândit astfel! Acum
mă gândesc că aşa cum Dumnezeu era lângă mine când sufeream, este alături de alţii.
De aceea nu pot să împărtăşesc cu ceilalţi vindecarea, ci iubirea, rugăciunea ca să
aibă loc adevărata minune pentru toţi: deschiderea ochilor, pentru că dacă-i deschizi
vei vedea nenumărate minuni. Şi mă rog. Nu pot face altceva pentru cei pe care-i întâlnesc
decât să mă rog şi să ofer suferinţele mele pentru că viaţa mea, chiar şi după vindecare,
nu a fost simplă: suferinţa s-a reîntors, cum se întoarce la toţi… Este normal. Aşadar,
când ajung la marginea puterilor ofer suferinţele mele şi ştiu că undeva vor face
bine!”