„Cultura să nu se resemneze în faţa crizei actuale!”: Papa, la întâlnirea cu reprezentanţii culturii, la Cagliari

RV 23 sep 2013. Duminică după amiază, în cadrul vizitei sale pastorale în Sardinia, Papa Francisc a avut o întâlnire cu reprezentanţii culturii. În Aula Magna a Facultăţii Pontificale de Teologie din Cagliari erau prezenţi rectori, profesori şi studenţi de la facultatea de teologie şi de la universităţile de stat din Sardinia. Pontiful a fost primit în jurul orei 16 de membrii comunităţii de iezuiţi, sub conducerea căreia se află Facultatea de Teologie.

În cuvântul său Papa a spus că nu doreşte să ţină o „lecţie academică” ci mai degrabă „reflecţii cu voce tare” care pornesc din experienţa sa de om şi păstor al Bisericii. „De aceea”, a afirmat Sfântul Părinte, „mă las călăuzit de pagina Evangheliei despre discipolii de la Emaus” (Lc 24, 13-35). Făcând o lectură «existenţială» a textului biblic, Papa Francisc a subliniat trei cuvinte cheie: dezamăgire, resemnare şi speranţă.

„Cei doi discipoli poartă în suflet suferinţa şi dezorientarea provocate de moartea lui Isus, sunt dezamăgiţi de modul în care s-au desfăşurat evenimentele. Un sentiment asemănător de dezamăgire îl regăsim şi în situaţia noastră actuală, din cauza unei crize economico-financiare, dar şi ecologice, educative, morale, umane. E o criză care priveşte prezentul şi viitorul istoric, existenţial al omului în civilizaţia noastră occidentală, şi care ajunge să intereseze lumea întreagă. (…)

Când vorbim de criză, vorbim de pericole dar şi de oportunităţi. Asistăm – a observat Pontiful - la degradarea dar şi la progresul multor aspecte ale existenţei, o schimbare care priveşte viitorul însuşi al omenirii. „În faţa acestei realităţi, care sunt reacţiile? Să ne întoarcem la cei doi discipoli de la Emaus: dezamăgiţi de moartea lui Isus, se arată resemnaţi şi încearcă să fugă de realitate, pleacă din Ierusalim.

Aceleaşi atitudini le putem citi şi în acest moment istoric. În faţa crizei poate veni resemnarea, pesimismul faţă de orice posibilitate de intervenţie eficientă. Într-un anumit sens este o «ieşire» din însăşi dinamica actualei turnuri istorice, denunţând aspectele mai negative cu o mentalitate asemănătoare acelei mişcări spirituale şi teologice din secolul II după Cristos care a fost numită «apocaliptică». Şi noi suntem tentaţi să gândim în cheie apocaliptică. Această concepţie pesimistă despre libertatea omului şi procesele istorice conduce la un fel de paralizie a inteligenţei şi a voinţei. Dezamăgirea duce şi la un fel de fugă, la căutarea de «insule» sau momente de suspendare. E ceva asemănător cu atitudinea lui Pilat, e o «spălare pe mâini». O atitudine care pare «pragmatică», dar care de fapt ignoră strigătul dreptăţii, al umanităţii şi al responsabilităţii sociale, şi duce la individualism, la ipocrizie, dacă nu chiar la un fel de cinism. Aceasta este ispita pe care o avem în faţa noastră dacă mergem pe această cale a deziluziei sau a dezamăgirii”.

De aici, întrebările Papei: „Există o cale de străbătut în situaţia noastră? Trebuie să ne resemnăm?”. „Cred nu doar că există o cale de străbătut, dar că chiar momentul istoric pe care-l trăim ne impulsionează să căutăm şi să găsim căi de speranţă, care să deschidă noi orizonturi pentru societatea noastră. În această privinţă este preţios rolul universităţii: universitatea ca loc de elaborare şi transmitere a cunoaşterii, de formare la «înţelepciune» în sensul cel mai profund al cuvântului, de educaţie integrală a persoanei”.


Mai întâi, a subliniat Papa, universitatea trebuie considerată ca loc de discernământ. „Este importantă lectura realităţii privind-o în faţă. Lecturile ideologice sau parţiale nu sunt de folos, alimentează doar iluziile şi deziluzia. A citi realitatea, dar şi a trăi această realitate, fără temeri, fără a fugi şi fără catastrofism. Orice criză, chiar şi cea actuală, este o trecere, e travaliul unei naşteri care presupune efort, dificultate, suferinţă, dar care poartă în sine orizontul vieţii, al unei reînnoiri, aduce forţa speranţei. Aceasta nu este o criză de schimbare, e o schimbare de epocă: o întreagă epocă se schimbă, nu doar simple schimbări epocale de suprafaţă”.

„Criza poate deveni moment de purificare şi regândire a modelelor noastre economico-sociale şi a unei anumite concepţii de progres care a alimentat iluzii, pentru a recupera umanul în toate dimensiunile sale. Discernământul nu este orb, nici improvizat: se realizează pe baza unor criterii etice şi spirituale, cere să te întrebi cu privire la ceea ce este bun, referinţa la valorile proprii unei viziuni despre om şi lume, o viziune a persoanei în toate dimensiunile sale, mai ales în cea spirituală, transcendentă. Nu se poate considera niciodată persoana ca «material uman»! Aceasta este, probabil, propunerea ascunsă a funcţionalismului. Universitatea ca loc de «înţelepciune» are o funcţie foarte importantă în formarea discernământului pentru alimentarea speranţei. Când călătorul necunoscut, care este Isus cel Înviat, se apropie de cei doi discipoli de la Emaus, trişti şi abătuţi, nu caută să ascundă realitatea Răstignirii, a înfrângerii aparente care provocat criza celor doi, dimpotrivă, îi îndeamnă să citească realitatea pentru a-i conduce la lumina Învierii sale: «Nepricepuţilor şi greoi de inimă… Nu trebuia oare Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?» (Lc 24,25-26). A face discernământ înseamnă nu a fugi ci a citi realitatea cu seriozitate şi fără prejudecăţi”.

În al doilea rând, a reluat Sfântul Părinte, universitatea trebuie să fie un loc în care se elaborează cultura proximităţii. „Universitatea este spaţiul privilegiat în care se promovează, se învaţă şi se trăieşte această cultură a dialogului, care nu reduce la acelaşi nivel diferenţele şi pluralismul – unul din riscurile globalizării este tocmai acesta – şi nici nu le duce la extrem, făcându-le să devină motiv de ciocnire, dar deschide la dialog constructiv. Aceasta înseamnă a înţelege şi a valoriza bogăţiile celuilalt, considerându-l nu cu indiferenţă sau cu teamă, ci ca factor de creştere. Dinamica raporturilor dintre persoane, grupuri şi naţiuni deseori nu este de apropiere, de întâlnire, ci de ciocnire. (…) Nu vă fie niciodată teamă de întâlnire, de dialog şi confruntare cu celălalt, chiar şi între universităţi. La toate nivelurile. (…) Nu vă fie teamă să vă deschideţi chiar şi la orizonturile transcendenţei, la întâlnirea cu Cristos sau să aprofundaţi raportul cu El. Credinţa nu se reduce niciodată la spaţiul raţiunii, dar o deschide la o viziune integrală a omului şi a realităţii, şi apără de pericolul de a reduce omul la «material uman».

Ultimul element care a fost la baza reflecţiei Sfântului Părinte prezintă universitatea ca loc de formare la solidaritate. „Cuvântul solidaritate – a recunoscut Pontiful – nu aparţine doar vocabularului creştin, este un cuvânt fundamental în vocabularul uman. (…) E un cuvânt care în această criză riscă să fie şters din dicţionar. Discernământul realităţii, asumând momentul de criză, promovarea unei culturi a întâlnirii şi a dialogului, orientează spre solidaritate, ca element fundamental pentru o reînnoire a societăţilor noastre. Întâlnirea, dialogul dintre Isus şi cei doi discipoli de la Emaus, care reaprinde speranţa şi reînnoieşte drumul vieţii lor, duce la împărtăşirea cu ceilalţi: l-au recunoscut la frângerea pâinii (Lc 24,35). Este semnul Euharistiei, al lui Dumnezeu care se face atât de aproape în Cristos încât se face prezenţă constantă, încât împărtăşeşte însăşi viaţa sa. Şi aceasta spune tuturor, chiar şi celor care nu cred, că tocmai solidaritatea, nu proclamată ci trăită, e spaţiul în care raporturile încetează să-l considere pe celălalt «material uman» sau «număr», pentru a-l considera persoană. Nu există viitor pentru nici o ţară, pentru nici o societate, pentru lumea noastră, dacă nu vom şti să fim cu toţii mai solidari. Solidaritatea, deci, ca mod de a face istorie, ca domeniu vital în care conflictele, tensiunile, chiar şi contrastele ajung la o armonie care generează viaţă”.

(…) „Nouă, creştinilor”, a încheiat Sfântul Părinte, „credinţa însăşi ne dăruieşte o speranţă solidă care duce la discernământul realităţii, la trăirea apropierii şi a solidarităţii, pentru că Dumnezeu însuşi a intrat în istoria noastră, devenind om în Isus, s-a cufundat în slăbiciunea noastră, făcându-se aproape tuturor, arătând solidaritate concretă, mai ales faţă de cei mai săraci şi nevoiaşi, deschizându-ne un orizont infinit şi sigur de speranţă”.

(rv – A. Dancă)