Prima reformă a Bisericii, schimbarea atitudinii: amplu interviu al Papei Francisc
acordat revistei iezuiţilor „La Civiltà Cattolica”
RV 19 sep 2013. Revista iezuiţilor italieni „La Civiltà Cattolica” a
publicat joi un amplu interviu cu Papa Francisc, realizat de directorul publicaţiei,
pr. Antonio Spadaro, S.J.
Interviul – se precizează într-un comunicat al
prestigioasei reviste – este publicat simultan de alte 16 reviste ale
Societăţii lui Isus din lumea întreagă şi a fost acordat de Papa Francisc în biroul
său privat din Casa Sf. Marta, în decursul a trei colocvii care au avut loc pe 19,
23 şi 29 august. În aproape 30 de pagini, fostul arhiepiscop de Buenos Aires, Jorgé
Mario Bergoglio, trasează un profil al identităţii sale, din care nu lipsesc preferinţele
artistice şi culturale. Primul Papă iezuit din istoria Bisericii explică şi modul
în care înţelege ordinul din care provine, Societatea lui Isus, analizează rolul Bisericii
în timpurile noastre şi subliniază priorităţile activităţii pastorale. În fine, răspunde
la întrebările pe care societatea şi antropologia contemporană le adresează celor
chemaţi să vestească Evanghelia.
În prima parte a lungului interviu,
potrivit anticipărilor puse la dispoziţie de comunicatul amintit, Papa Francisc se
consideră „un om păcătos asupra căruia s-a oprit privirea Domnului”. Papa a spus
că formarea sa de iezuit, şi în special partea privitoare la discernământul spiritelor,
îl ajută şi în momentul de faţă să-şi trăiască mai bine slujirea la care a fost chemat:
„Pentru Sfântul Ignaţiu, marile principii trebuie să se concretizeze în circumstanţele
de loc, timp şi persoane. Înseamnă să faci lucrurile mici de fiecare zi cu o inimă
mare şi deschisă la Dumnezeu şi la ceilalţi”.
De ce anume are mai mare
nevoie Biserica? Papa răspunde: „Capacitatea de a se îngriji de rănile omului
şi de a încălzi inimile credincioşilor, apropierea, proximitatea… Şi trebuie să începem
de jos”. „Eu văd Biserica asemenea unui spital de campanie după o bătălie. E inutil
să-l întrebi pe unul rănit grav dacă are colesterol sau diabet. Trebuie să-i tratezi
rănile. După aceea se poate vorbi de celelalte”. „Uneori, Biserica s-a lăsat închisă
în lucruri mărunte, în precepte mărunte. Cel mai important este, în schimb, prima
vestire: «Isus Cristos te-a mântuit!». Şi slujitorii Bisericii trebuie să fie mai
întâi de toate slujitori ai milostivirii”. „Reformele organizatorice şi structurale
sunt secundare, vin mai târziu. Prima reformă trebuie să aibă în vedere atitudinea.
Slujitorii Evangheliei trebuie să fie persoane capabile să încălzească inima persoanelor,
să meargă în noapte împreună cu ei, să ştie să intre în dialog şi să coboare în noaptea
lor, în întunericul lor, fără a se rătăci. Poporul lui Dumnezeu vrea păstori, nu funcţionari
sau clerici de stat”.
În celelalte întrebări s-au abordat teme complexe,
precum divorţaţii recăsătoriţi sau persoanele homosexuale, urgenţa spiritului misionar,
primatul petrin şi rolul femeii în Biserică.
În multe răspunsuri
ale Papei revine un laitmotiv al pontificatului: „Pe Dumnezeu îl întâlneşti
mergând, îl întâlneşti pe cale”. Aceasta „nu înseamnă relativism,
trebuie înţeleasă în sens biblic, pentru care Dumnezeu este întotdeauna o surpriză,
de aceea nu ştii niciodată unde şi cum îl găseşti, nu tu eşti cel care stabileşte
timpii şi locurile întâlnirii cu El. Trebuie să discernem întâlnirea. Iată de ce discernământul
este fundamental”.
În fine, Papa subliniază că nu trebuie să ne închidem
într-un trecut care paralizează: „Dacă creştinul este restaurator, legalist, dacă
vrea ca toate să fie clare şi sigure, atunci nu găseşte nimic. Tradiţia şi memoria
trecutului trebuie să ne ajute să prindem curajul de a deschide noi spaţii lui Dumnezeu”.
„Cine caută astăzi soluţii disciplinare, cine tinde în mod exagerat spre ‚siguranţa’
doctrinară, cine caută cu încăpăţânare să recupereze trecutul pierdut, are o viziune
statică şi involutivă. Dar în acest fel credinţa devine o ideologie printre celelalte.
Eu am o certitudine dogmatică: Dumnezeu este în viaţa fiecărui om. Chiar dacă viaţa
unei persoane este un ogor plin de spini şi pălămidă, există întotdeauna spaţiul în
care sămânţa bună poate să crească. Trebuie să avem încredere în Dumnezeu”.