"Priveşte la durerea fratelui tău şi nu-i aduce altă suferinţă, opreşte-ţi mâna, reclădeşte armonia care s-a distrus!”: Papa, la Veghea de Rugăciune pentru pace

RV 07 sep 2013. Aproximativ o sută de mii de persoane, creştini, musulmani dar şi oameni care nu cred, au luat parte sâmbătă seară, începând cu ora 19.00, la Veghea de rugăciune pentru pace în Siria şi lumea întreagă, prezidată de Papa Francisc în Piaţa Sf. Petru. Până la ora 24, rugăciunile, cântările şi adoraţia euharistică s-au înălţat la cer, preluând în mod sugestiv singura aspiraţie autentică din sufletul fiecărui om: să trăiască în pace şi armonie.

Densă, biblică şi ancorată în actualitate, meditaţia Sfântului Părinte Papa Francisc.


«Şi a văzut Dumnezeu că era bine» (Gen 1,12.18.21.25). Relatarea biblică despre începutul istoriei lumii şi a omenirii ne vorbeşte despre Dumnezeu care priveşte la creaţie, aproape o contemplă, şi repetă: „E bine!”

Aceasta, dragi fraţi şi surori, ne face să intrăm în inima lui Dumnezeu şi, chiar din adâncul lui Dumnezeu, să primim mesajul său. Ne putem întreba: ce înseamnă acest mesaj? Ce ne spune - mie, ţie, nouă tuturor - acest mesaj?

(1) Ne spune în modul cel mai simplu că această lume, în inima şi mintea lui Dumnezeu este „casa armoniei şi a păcii”, este locul în care toţi îşi pot găsi rostul lor şi se pot simţi „acasă”, pentru că „e bine”. Întreaga creaţie formează un ansamblu armonios, bun, dar mai ales oamenii, făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sunt o unică familie, în care toate relaţiile sunt marcate de o fraternitate reală şi nu doar proclamată în cuvinte: celălalt şi cealaltă sunt fratele, sora pe care să-i iubesc, şi relaţia cu un Dumnezeu care este iubire, fidelitate, bunătate, se răsfrânge asupra tuturor relaţiilor dintre fiinţele umane şi aduce armonie în întreaga creaţie. Lumea lui Dumnezeu este o lume în care fiecare se simte responsabil de celălalt, de binele celuilalt.

În această seară, în reflecţie, în post, în rugăciune, fiecare dintre noi, toţi să ne gândim în adâncul nostru: nu aceasta este oare lumea pe care eu o doresc? Nu aceasta este lumea pe care toţi o ducem în inimă? Lumea pe care o dorim nu este oare o lume de armonie şi de pace, în noi înşine, în raporturile cu ceilalţi, în familii, în oraşe, în şi între naţiuni? Şi adevărata libertate în alegerea căilor de parcurs în această lume, nu este oare îndreptată spre binele tuturor şi călăuzită de iubire?

(2) Dar să ne întrebăm acum: aceasta este lumea în care noi trăim? Creaţia îşi păstrează frumuseţea sa care ne umple de uimire, rămâne un lucru bun. Dar există şi „violenţa, dezbinarea, ciocnirea, războiul”. Aceasta se întâmplă când omul, culme a creaţiei, încetează să mai privească orizontul frumuseţii şi se închide în egoismul său.

Când omul se gândeşte numai la sine, la interesele lui şi se pune pe sine în mijloc, când se lasă fascinat de idolii stăpânirii şi puterii, când ia locul lui Dumnezeu, atunci strică toate relaţiile, ruinează totul. Şi deschide uşa pentru a lăsa să intre violenţa, indiferenţa şi conflictul. Aceasta vrea să ne facă să înţelegem pasajul din cartea Genezei în care se prezintă păcatul fiinţei umane: omul intră în conflict cu sine, îşi dă seama că este gol şi se ascunde de teamă (Gen 3,10), îi este teamă de privirea lui Dumnezeu; o învinuieşte pe femeie, pe cea care este trup din trupul său (v.12); distruge armonia cu creaţia, ajunge să ridice mâna împotriva fratelui pentru a-l ucide. Putem spune că de la armonie se trece la „dizarmonie”? Nu, nu există „dizarmonie”: ori este armonie ori se cade în haos, unde există violenţă, certuri, ciocnire, teamă…

Şi tocmai în acest haos Dumnezeu întreabă conştiinţa omului: «Unde este Abel, fratele tău?». Iar Cain răspunde: «Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?» (Gen 4,9). Întrebarea aceasta ne este adresată şi nouă, şi nouă ne face bine să ne întrebăm: sunt eu oare păzitorul fratelui meu? Da, tu eşti păzitorul fratelui tău! A fi persoană umană înseamnă a avea grijă unii de alţii! În schimb, când armonia se strică, are loc şi o metamorfoză: fratele pe care trebuie să-l îngrijeşti şi să-l iubeşti, devine un adversar de combătut şi de eliminat. Câtă violenţă provine din acel moment, câte conflicte, câte războaie au marcat istoria noastră! E de ajuns să vezi suferinţa atâtor fraţi şi surori. Nu e vorba de ceva conjunctural, dar acesta este adevărul: în orice violenţă şi în orice război noi îl facem pe Cain să se nască din nou. Noi toţi! Chiar şi astăzi continuăm această istorie de ciocnire dintre fraţi, chiar şi astăzi ridicăm mâna împotriva celui care este fratele nostru. Chiar şi astăzi ne lăsăm conduşi de idoli, de egoism, de interesele noastre. Dar această atitudine merge şi mai departe: ne-am făcut arme perfecte, conştiinţa noastră a adormit, am făcut mai subtile raţiunile noastre ca să ne justificăm. Ca şi cum ar fi normal, continuăm să semănăm distrugere, durere şi moarte! Violenţa, războiul, aduc numai moarte, vorbesc despre moarte! Violenţa şi războiul au limbajul morţii!

După haosul potopului, ploaia s-a oprit. Se vede curcubeul iar porumbelul aduce o ramură de măslin. Mă gândesc şi astăzi la acel măslin pe care, reprezentanţii diverselor religii, l-am plantat la Buenos Aires, în Plaza de Mayo, în 2000, cerând să nu mai fie haos, cerând să nu mai fie război, cerând pacea.


(3) În acest moment mă întreb: Este posibil să parcurgem calea păcii? Putem ieşi din această spirală de durere şi de moarte? Putem învăţa din nou să păşim şi să mergem pe căile păcii? Invocând ajutorul lui Dumnezeu, sub privirea maternă a Fecioarei Maria, „Salus Populi Romani”, Regina Păcii, vreau să răspund: Da, e posibil pentru toţi!

În această seară aş vrea să strigăm din orice parte a pământului: Da, e posibil pentru toţi! Mai mult, aş dori ca fiecare dintre noi, de la cel mai mic până la cel mai mare, până la cei chemaţi să conducă naţiunile, să răspundă: Da, vrem aceasta! Credinţa mea creştină mă face să privesc la Cruce. Cât aş dori ca pentru o clipă toţi oamenii şi femeile de bunăvoinţă să privească la Cruce! Acolo se poate citi răspunsul lui Dumnezeu: acolo, la violenţă nu s-a răspuns cu violenţă, la moarte nu s-a răspuns cu limbajul morţii. În tăcerea Crucii, zăngănitul armelor amuţeşte şi vorbeşte limbajul împăcării, al iertării, al dialogului şi al păcii. Aş vrea să cer de la Domnul, în această seară, ca noi, creştinii şi fraţii celorlalte religii, fiecare om şi femeie de bună voinţă, să strigăm cu putere: violenţa şi războiul nu sunt niciodată calea păcii! Fiecare să aibă curajul de a privi în adâncul propriei conştiinţe şi de a auzi cuvântul care spune: ieşi din interesele tale care îţi atrofiază inima, depăşeşte indiferenţa faţă de celălalt care îţi împietreşte inima, învinge motivaţiile tale de moarte şi deschide-te la dialog, la împăcare: priveşte la durerea fratelui tău – mă gândesc la copii, numai la ei – priveşte la durerea fratelui tău şi nu-i aduce altă durere, opreşte-ţi mâna, reclădeşte armonia care s-a distrus. Şi acestea, nu prin ciocnire, ci prin întâlnire!

Să înceteze zgomotul armelor! Războiul marchează întotdeauna falimentul păcii, este întotdeauna o înfrângere pentru omenire. Să răsune din nou cuvintele papei Paul al VI-lea: «Să nu mai fim unii împotriva altora, să nu mai fim astfel niciodată! Să nu mai fie niciodată război, niciodată!» (Discurs la Naţiunile Unite, 4 octombrie 1965: AAS 57 [1965], 881). «Pacea se afirmă numai prin pace, printr-o pace nedespărţită de obligaţiile dreptăţii, ci alimentată de sacrificii personale, de clemenţă, de milostivire, de caritate» (Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1976: AAS 67 [1975], 671). Fraţi şi surori, iertarea, dialogul, reconcilierea sunt cuvintele păcii: în iubita naţiune siriană, în Orientul Mijlociu, în lumea întreagă! Să ne rugăm în această seară pentru reconciliere şi pentru pace, să lucrăm pentru reconciliere şi pentru pace, să devenim cu toţii, în orice mediu, bărbaţi şi femei de reconciliere şi de pace. Amin”.

(rv - A. Dancă)

Aici, serviciul audio cu vocea Sf. Părinte: