Atacarea Siriei aduce riscul unui război de proporţii mondiale: Consiliul Pontifical
„Dreptate şi Pace”
RV 02 sep 2013.După iniţiativa Papei
Francisc de a proclama pentru 7 septembrie o Zi de post şi rugăciune pentru
pace în Siria, secretarul Consiliului Pontifical „Dreptate şi Pace”,
mons. Mario Toso, afirmă: «eventuala atacare a Siriei prezintă riscul
unui război de proporţii mondiale».
Este prima oară când un înalt
demnitar din Curia Romană vorbeşte în aceşti termeni despre criza siriană.
Redacţia
centrală Radio Vatican l-a contactat pe mons. Toso: ● „Pontiful a dat glas
strigătului care se înalţă din orice parte a lumii şi din inima fiecărui om. (…) La
«Angelus» de pe 1 septembrie Papa a condamnat ferm războiul, care prin folosirea nediscriminată
a armelor, ar lovi în primul rând în populaţia civilă. Războiul nu a dus niciodată
la pace. Războiul aduce război pentru că înghite popoarele într-o spirală mortală,
aduce cu sine o viziune distorsionată a puterii, înţeleasă ca asuprire şi dominaţie
şi, în plus, accentuează prejudecata că unii încearcă să-i distrugă pe ceilalţi. Cu
asemenea premise, «celălalt» va rămâne întotdeauna un antagonist, un duşman de eliminat,
nu va fi niciodată un frate. Războiul nu se termină niciodată iar raţiunile dreptăţii
sunt trecute cu vederea”.
Fericitul Ioan Paul al II-lea a spus că războiul
în Irak este o „aventură fără întoarcere”. Există şi acum riscul de a face din nou
aceeaşi greşeală gravă? Răspunde mons. Toso: ● „Cum a lăsat de înţeles
Papa Francisc, trebuie să fim îngrijoraţi în faţa evoluţiilor dramatice care se prospectează,
ţinând cont de hotărârile pe care le vor lua mai marii pământului. Calea de soluţionare
a problemelor din Siria nu poate fi o intervenţie armată pentru că nu ar avea ca efect
reducerea violenţei, dimpotrivă, există riscul unei deflagraţii şi al extinderii la
celelalte ţări. Conflictul din Siria are toate ingredientele pentru a exploda într-un
război de proporţii mondiale şi, în orice caz, nimeni nu ar ieşi nevătămat dintr-un
conflict sau dintr-o experienţă de violenţă. Opţiunea nu poate fi decât calea dialogului
şi a negocierilor. Altfel spus, trebuie găsit un alt drum. Este necesar să se pornească
fără întârziere pe calea întâlnirii şi a dialogului, care sunt posibile pe baza respectului
reciproc şi a iubirii. Puterea ideologică a violenţei care anihilează adversarul,
trebuie înlocuită cu puterea iubirii care te îndeamnă să ai grijă de ceea ce este
de interes comun. Adevărata putere este iubirea, care, după cum spune deseori Sfântul
Părinte, presupune pasiunea pentru binele celorlalţi. Iubirea îi întăreşte pe ceilalţi
şi trezeşte iniţiative care susţin dreptatea şi pacea”.