Angelus. Papa despre Fericitul Vladimir Ghika: „Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru
acest martor exemplar al Evangheliei!”
RV 01 sep 2013.După rugăciunea „Angelus”, duminică, în Piaţa
San Pietro, Papa Francisc a menţionat în mod special recenta beatificare a mons. Vladimir
Ghika: ● „Dragi fraţi şi surori, ieri la Bucureşti a fost proclamat Fericit
Vladimir Ghika, preot diecezan, născut la Istanbul, care a murit martir la Bucureşti
în 1954. Mâine, în schimb, la Messina (Italia – n.r.), va avea
loc beatificarea lui Antonio Franco, prelat, «ordinarius» de Santa Lucia del Mela,
care a trăit între secolele XVI-XVII. Să aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru aceşti
martori exemplari ai Evangheliei!”.
Pentru Succesorul Sfântului Apostol
Petru, Fericitul Vladimir Ghika este un „martor exemplar al Evangheliei”.
Isus
ne spune în Evanghelie: „Dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne
singur, iar dacă moare aduce mult rod.” (Ioan 12, 24). La predica Sfintei
Liturghii de beatificare a preotului şi martirului român, card. Angelo Amato, trimisul
Papei la Bucureşti, spunea că „aceste cuvinte exprimă cel mai bine figura eroică
a Fericitului Vladimir Ghika, preot şi martir. El este bobul de grâu care se pierde
în pământ şi odrăsleşte roade de bunătate şi de sfinţenie”. „Martirul creştin (…)
respectă şi cinsteşte viaţa altora. Nu o umileşte nici nu o maltratează. Martirul
este martor al vieţii şi nu al morţii”. (…) „De familie nobilă – continua cardinalul
Amato - Vladimir şi-a folosit numeroasele înzestrări cu care fusese dăruit de natură
şi de har în folosul celor nevoiaşi. Convertit în 1902 şi hirotonit preot la Paris
la 7 octombrie 1923, la vârsta de 50 de ani, a început un intens apostolat de binefacere
în slujba celor mici şi a celor săraci. În 1939 a decis să rămână în România pentru
a face faţă nevoilor refugiaţilor polonezi după invadarea Poloniei de către nazişti.
Credincios faţă de ceea ce numea el teologia nevoii („théologie du besoin”), s-a ocupat
de bolnavi, de răniţi şi de prizonierii de război. (…) În 18 noiembrie 1952 a fost
arestat, apoi încarcerat la Jilava, una dintre cele mai cumplite temniţe de exterminare.
Demnitatea sa, iertarea acordată prigonitorilor, susţinerea spirituală a celor întemniţaţi
împreună cu el, viaţa de rugăciune intensă, au făcut din el un înalt exemplu de mărturie
evanghelică”.
Vorbind apoi de aspectele iubirii pastorale a Fericitului nostru,
cardinalul a evidenţiat întocmai slujirea celor nevoiaşi, mai precis „implicarea sa
concretă în slujirea refugiaţilor, a răniţilor de război, a bolnavilor. Îi vizita
adesea pe deţinuţii din închisoarea Văcăreşti, la periferia Bucureştiului, pentru
a-i îmbărbăta în timpul bombardamentelor, pentru a le vorbi despre Dumnezeu şi a celebra
Liturghia. Şi-a exercitat influenţa pe lângă autorităţi spre a-i feri pe mulţi evrei
de deportare către lagărele morţii. În timpul foametei îngrozitoare din 1946 a reuşit
să obţină prin nunţiul O’Hara ajutoarele americane, îndreptându-le şi spre mănăstirile
ortodoxe din Moldova”. De aceea, spunea cardinalul la încheiere, „Biserica, mama noastră,
nu-i uită pe fiii săi mărinimoşi. Ea îi cinsteşte şi ni-i propune spre contemplare
şi imitare”.
Fericitul Ghika, martor exemplar al Evangheliei în slujirea
săracilor. În Evanghelia acestei duminici, a 22-a în ritul roman sau latin,
Biserica ne propune pericopa de la Sfântul Luca despre primele locuri la masă
şi alegerea invitaţilor (Lc 14,7-14). Aici, Fiul lui Dumnezeu deschide orizontul
contemporanilor săi la un alt fel de masă, la ospăţul de nuntă al Mielului din Împărăţia
lui Dumnezeu. De aceea, insistă asupra celor care trebuie invitaţi la mesele de pe
acest pământ. „Când dai un ospăţ, invită-i pe cei săraci, pe schilozi, pe şchiopi
şi pe orbi. Atunci ferice de tine, căci ei nu au cu ce să-ţi răsplătească, şi îţi
vei primi răsplata la învierea celor drepţi" (Lc 14,12-14).
Cei săraci,
schilozi, şchiopi şi pe orbi. Să ascultăm o scurtă meditaţie la evanghelia acestei
duminici, trăită exemplar prin viaţa şi apostolatul său de Fericitul Vladimir Ghika:
Săracii: patronii noştri, comorile Bisericii. Sfântul Alois Orione,
anii 1872-1949, preot italian întemeietor de congregaţii pentru călugări şi călugăriţe
în serviciul celor săraci, spunea într-un discurs ţinut la Tortona: „Săracii sunt
patronii mei”. În secolul al III-lea, împăratul roman Valerian îl întreba pe diaconul
Laurenţiu unde sunt ascunse comorile Bisericii, pe care voia să le confişte. Tânărul
Laurenţiu i-a răspuns: „Ţi le voi arăta mâine”. A doua zi i-a arătat mulţimea de orbi,
schilozi, bolnavi şi săraci din Roma, cărora le împărţea ofertele comunităţii creştine:
„Iată comorile Bisericii”, a spus Sfântul Laurenţiu. „Aceste comori nu scad niciodată
şi rodesc pentru veşnicie”.
Răspunsul i-a părut împăratului drept o bătaie
de joc. De aceea a dispus ca tânărul diacon să fie torturat pe un grătar înroşit şi
omorât ca martir. Era în anul 258.
Dacă noi creştinii îi avem pe săraci ca
„patroni ai noştri”, asemenea Sfântului Alois Orione şi sunt adevărate „comori ale
Bisericii”, cum erau pentru Sfântul Laurenţiu, atunci înseamnă că folosim cu înţelepciune
bunurile vremelnice care vor rodi pentru noi în veşnicie „la învierea celor drepţi”.
Fericitul
Vladimir Ghika şi Liturghia aproapelui. În articolul lui Andrei Brezianu,
intitulat „Monseniorul Vladmir Ghika faţă cu aproapele I”, citim: „În spiritualitatea
atât de aparte a Monseniorului Vladimir Ghika…învăluită în smerenie, practica neprecupeţită
a virtuţii carităţii - prin fapte, rugăciune şi jertfă - a stat astfel mai curând
ascunsă privirilor lumii, cunoscută direct, între patru ochi, celor care i-au simţit
prezenţa vie prin faptă. Într-una din Cugetările sale zilnice, Monseniorul Ghika a
zugrăvit cum nu se poate mai bine această virtute-cheie, virtutea regină: "O Doamnă
cu buzele mute şi cu mâinile iuţi, făcând treabă de zor, în tăcere". Cheia de boltă
a spiritualităţii lui Vladimir Ghika a fost, într-adevăr, preocuparea permanentă faţă
de binele celorlalţi, faţă de nevoile şi suferinţele aproapelui.
Ridicată de
el la rangul de comuniune supremă cu dragostea lui Cristos, nu s-a sfiit s-o asemene
cu oficierea unei liturghii de un fel aparte, pe care a numit-o "Liturghia aproapelui".
În
spiritul acestei apropieri între oficierea slujbei euharistice şi slujirea lui Isus
în persoana aproapelui, întâlnit zi de zi şi la tot pasul, Monseniorul Vladimir avea
să întocmească o rugăciune de o frumuseţe şi o discreţie ieşite din comun, înfăţişată
ca o pioasă parafrază a Rugăciunii Tatăl Nostru. Ea este dedicată "Fiului celui mai
iubit al Tatălui nostru al tuturor, celui sărac şi nevoiaş, celui care ţine locul
lui Cristos pe străzi, în mansarde şi în spitale, sub poduri, în uşile brutăriilor,
în groapa comună". Iată cum începe această meditaţie de nepieritoare substanţă:
„Fratele
nostru care eşti pe pământ, Numele tău să fie pentru noi un nume sfânt,
Împărăţia
ta în sufletele noastre să nu vină prea târziu, Atunci când vom fi ţărână.
Tu
şi noi înşine, într-un suflet uniţi, Să facem voia Tatălui nostru, Aici pe Pământ,
ca în Ceruri.
Fie numele tău binecuvântat pentru bucuria De-a putea să-ţi
dăruim pâinea noastră cea de toate zilele.
Iartă-ne pentru greşeala de a nu
recunoaşte întotdeauna Pe bunul Dumnezeu în chipul tău, chinuit de nevoi.
Iartă-ne,
cum şi noi te iertăm când nu-L vezi îndată În mâna noastră de ajutor întinsă spre
tine.
Nu ne lăsa să ne îndepărtăm de sufletul tău, Ci ajută-ne ca, în dragostea
noastră faţă de Dumnezeu, Să fim izbăviţi de cel rău”.