Beatificarea lui Vladimir Ghika: omagiul literelor

(RV 27 aug 2013) Apropiata beatificare a mons. Ghika aduce în prim plan şi contribuţia lui culturală. Piesa de teatru „Femeia Adulteră” scrisă în anii ’30 este doar una dintre nenumăratele mărturii de credinţă ale celui supranumit mai târziu „prinţul cerşetor”:


„Sfânta Faţă a Încercării, preţ sângeros al fericirii noastre, făgăduinţă a unei lumi răscumpărate prin suferinţă, mărturisire a singurei taine care ne va îngădui într-o zi să-l vedem pe Dumnezeu faţă-n faţă, în bucurie, slavă şi pace, urmă a singurului lucru de ajuns de groaznic şi de ajuns de sfânt pentru ca greşeala să fie ispăşită fără a fi tăgăduită, dezarmată fără a fi micşorată, pusă în slujba binelui cel veşnic fără a înceta de a fi blestemată… să faci ca, în ceasul când va trebui să sfârşim, şi când tu te vei pleca asupra-ne, agonia noastră să lase de asemeni, prin harul tău, în inima ta, măcar o icoană a chipului nostru vinovat şi iertat… Aşa trebuie să te vedem acum. Dar tu vei deschide din nou pleoapele zdrobite. Trăind, tu ne-ai arătat viaţa veşnică, aceea de care vorbeai pentru noi şi care, în adevăr nu-i decât a ta…”.

La conferinţa despre „Istoria Bisericii” pe care preotul bi-ritual Ghika a ţinut-o în Bucureşti pe 20 iulie 1946, acesta parcă prevestea că Biserica lui Cristos nu va ceda în faţa tiraniei ateiste, şi nici el nu se va închina idolatriei neantului, nu-l va trăda pe cel care i-a arătat viaţa veşnică:

„Biserica – imuabilă şi totuşi nu imobilă –„ spune mons. Ghika, „este îndeplinirea unui adevărat serviciu şi a unui oficiu divin universal. […] Biserica nu se schimbă, ci acţionează şi, urmărindu-şi opera, face gesturi succesive potrivite stării acestei opere. Acesta este sensul Bisericii, fără de care istoria Bisericii n-are sens. Contrar unei păreri menajate, nimic nu ne ajută să înţelegem mai bine Biserica de azi, decât Biserica de ieri, şi viceversa. Cu această ocazie voi semnala o idee, poate prea personală, dar care mi se pare intr-un mod cu totul particular exactă şi care cred că răspunde dreptăţii şi dragostei lui Dumnezeu. Este aceea a unei echivalente împărţiri de ajutoare din partea Providenţei, din generaţie în generaţie” (Conferinţa „Istoria Bisericii”, Bucureşti, 20 iulie 1946).

Fragmentele de mai sus reprezintă în mod ideal cele două ochiuri ale ferestrei prin care ajunge până la noi lumina învăţăturii sale. Nu puţini sunt cei care s-au lăsat atinşi de cuvintele lui. Pe site-ul vladimir-ghika.ro se poate consulta on-line lista lucrărilor sale.

Acelaşi site semnalează şi lucrările scrise despre mons. Ghika, printre care se află şi cartea „Vladimir Ghika. Prinţul cerşetor de iubire pentru Cristos”, scrisă de colega noastră de la Redacţia Română Radio Vatican, Anca Mărtinaş-Giulimondi. Sunt semnalate şi alte lucrări, dintre care: „Rugaţi-vă toţi pentru mine... Monseniorul Vladimir Ghika şi martiriul său”, de Florina-Aida Bătrînu; „O lumină în întuneric: Monseniorul Vladimir Ghika”, de Mihaela Vasiliu; „Monseniorul: amintiri şi documente din viaţa Monseniorului Ghika în România”, de Horia Cosmovici, şi „Vladimir Ghika, Profesor de speranţă”, de Francisca Băltăceanu, Andrei Brezianu, Monica Broşteanu, Emanuel Cosmovici şi Luc Verly.

Încheiem cu un gând al mons. Ghika:

„Adevărul … e aproapele nostru … e unul dintre aceia pe care trebuie să-i iubim ca pe noi înşine” – („Gânduri pentru zile ce vin”)

(RV - A.C. Hrişman)