(RV – 2 august 2013) Logodnicii, „o carte ce s-ar putea citi într-un cor de fecioare
condus de Preacurata”.
Giuseppe
Verdi îl stima într-atât, încât i-a dedicat Missa Requiem, scrisă la moartea scriitorului,
în 1873, şi interpretată un an mai târziu, pe 22 mai 1874, în biserica Sfântul Marcu
din Milano, orchestra fiind condusă chiar de compozitor.
Într-o scrisoare din
7 iulie 1868, maestrul Verdi scria despre Manzoni contesei Clara Maffei, patroana
celor mai râvnite saloane culturale milaneze din acea epocă: „Cum aş putea să vă explic
acea senzaţie extrem de plăcută, indefinibilă, nouă, ivită în mine în prezenţa acelui
sfânt, cum îl numiţi voi?”, scria compozitorul italian referindu-se la Manzoni.
Nu
este de mirare că autorul romanului I Promessi Sposi a suscitat în conaţionalii săi,
mai ales în cei dotaţi cu sensibilitate intelectuală şi artistică, aprecieri hiperbolizate
cu privire la trăsăturile sale sufleteşti.
Fascinaţia exercitată de condeiul
manzonian a trezit luări de poziţie pătimaşe legate de omul de credinţă Alessandro
Manzoni. Curentele de opinie privitoare la acest aspect s-au poziţionat în general
la extreme. La un pol s-au îngrămădit convingerile în favoarea unei stări de sfinţenie
efectivă a scriitorului, ce ar fi impus o recunoaştere oficială din partea Bisericii
şi ridicarea lui Manzoni la cinstea altarelor. La celălalt pol s-au situat opiniile
cu totul contrare, ce-i atribuiau autorului o personalitate nevrotică incurabilă,
impregnată de numeroase îndoieli în ale credinţei. La un secol de la moartea lui
Manzoni, mai exact în 1976, Albino Luciani – Patriarh de Veneţia ce avea să devină
Papa Ioan Paul I – trasa cu simplitate însoţită de maximă precizie portretul omului
de credinţă Alessandro Manzoni.
Într-una din scrisorile imaginare adresate
unui număr de 40 de personalităţi din trecut, scrisori ce alcătuiesc volumul „Ilustrissimi”
(„Ilustrisimi”), Albino Luciani îi scrie lui Manzoni: „Chiar condiţionat fiind de
vreun complex, de temperament sau de dureroase situaţii familiale, aţi fost un sincer,
convins şi mare catolic. Chiar şi la asfinţitul vieţii, vă apropiaţi în fiecare zi
de altar pentru a primi Sfânta Împărtăşanie”.
„Modul în care aţi trăit transpare
din gândurile dumneavoastră, toate evanghelice, de care vă sunt pline scrierile”,
susţine în continuare Albino Luciani, pe atunci Patriarh de Veneţia, continuând cu
trei exemple de fraze memorabile din I Promessi Sposi, pe care vi le propunem: „Viaţa
nu-i destinată să fie o povară pentru unii şi un banchet pentru alţii, ci este pentru
toţi o îndatorire de care va da fiecare cont”/ „Nenorocirea nu constă în a suferi
sau în a fi sărac, ci în a face răul”/ „Dumnezeu nu tulbură vreodată bucuria fiilor
săi decât pentru a le pregăti o bucurie mai sigură şi mai mare”.
Oprindu-se
asupra trăsăturilor de fond ale personajelor romanului I Promessi Sposi, Albino Luciani
pune în lumină virtuţile cultivate de autor în eroii pe care-i creează, precum bunătatea,
capacitatea de a voi binele celuilalt, onestitatea, forţa credinţei, puritatea inimii
şi curajul încredinţării totale în mâinile lui Dumnezeu. Nu lipsesc, desigur, umbrele
şi negrul, elemente prezente în unele personaje din acelaşi roman şi care, ca într-o
pictură de Caravaggio, accentuează şi mai mult lumina destinată să domine în peisajul
manzonian.
„Oriunde atingea condeiul vostru” – continuă Luciani – „săreau scânteile
de credinţă în Dumnezeu, lucru care nu s-ar fi putut întâmpla dacă mintea şi inima
– care vă conduceau când scriaţi – nu ar fi fost pline de sentimente religioase”.
În
scrisoarea imaginară adresată lui Manzoni, cel care avea să devină Ioan Paul I îşi
exprimă preţuirea faţă de interesul acordat de scriitor iertării, ca antidot împotriva
violenţei. Sentimentul iertării îşi află apogeul în fratele Cristoforo, devenit umil
călugăr capucin din dorinţa de a ispăşi vina unei crime săvârşite din trufie. Dedicându-şi
întreaga existenţă lui Dumnezeu şi aproapelui, călugărul îşi transformă întreaga existenţă
într-o misiune de răspândire a convingerii şi dorinţei iertării, ce trebuie să fie
întotdeauna totală şi din toată inima.
Referindu-se la Lucia, eroina romanului,
constrânsă să-şi ia adio de la munţii atât de dragi ei, viitorul Papă evocă imaginea
acestei tinere care, plângând ghemuită în barca ce o poartă departe de casă, îşi îndreaptă
gândul către Providenţa Divină şi spune: „..să mergem mai departe cu credinţă şi Dumnezeu
ne va ajuta. Să-l lăsăm pe Cel de Sus să rezolve”.
Albino Luciani îşi încheie
scrisoarea imaginară către Manzoni spunând: „I Promessi Sposi dau mărturie în acest
sens (despre credinţa scriitorului n.n.) de la început până la sfârşit. Este semnificativ
faptul că Ludovico da Casoria, călugăr sfânt, a spus despre acest roman, despre această
poveste de dragoste: «Este o carte ce s-ar putea citi într-un cor de fecioare condus
de Preacurata»”.
(Articol de Anca Mărtinaş-Giulimondi, apărut în Actualitatea
Creştină, februarie 2013, p. 18)