În amintirea PS Ioan Ploscaru şi a „ultimului său dor”
(RV 31 iul 2013) Acum 15 ani, pe 31 iulie 1998, se întorcea în braţele
Domnului episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru, slujitor al Bisericii Catolice şi
al neamului, cunoscut nu doar pentru importanţa sa în activitatea pastorală, ci şi
pentru memoriile sale din perioada comunistă, „Lanţuri şi teroare”, publicate în nenumărate
ediţii şi traduse chiar şi în italiană în 2013.
PS Ioan Ploscaru a fost
hirotonit preot celibatar în 1933 de PS Valeriu Traian Frenţiu, iar pentru mai mulţi
ani este profesor de religie şi preot, pentru ca ulterior să plece pentru aprofundarea
studiilor teologice în Franţa, la Strasbourg. La întoarcerea în ţară este transferat
la Lugoj, unde se află şi în momentul scoaterii Bisericii Greco-Catolice în afara
legii, în 1948.
A fost consacrat episcop în clandestinitate pe 30 noiembrie
1948 de Nunţiul Apostolic la Bucureşti, mons. Gerard Patrick O’Hara, iar pe 25 august
1949 este arestat la ieşirea dintr-o biserică romano-catolică şi este eliberat după
aproape 15 ani de închisoare, pe 4 august 1964.
Despre perioada grea din închisoare,
despre torturile şi umilinţele îndurate pentru credinţa în Isus Cristos a scris în
memoriile sale, „Lanţuri şi teroare”, lucrare pe care o încheia scriind:
„Privind
în urmă la anii lungi de teroare, suferinţă şi chin mi se pare un vis îndepărtat… Totuşi,
a fost o crudă realitate pe care am oferit-o cu bucurie, clipă de clipă, pentru libertatea
Bisericii şi pentru convertirea ţării mele! Mărire Ţie Doamne, mărire Ţie, pentru
ce anume mi-ai dat mie, pentru nori, furtună şi senin până-n vecii vecilor,
amin!”, scria episcopul Ioan Ploscaru pe 30 noiembrie 1985, la Lugoj.
În încheiere
vă propunem poezia-testament a PS Ploscaru, „Ultimul dor”:
„De nu voi muri
prin
temniţi uitat voi fraţi împliniţi-mi cuvântul, când crucea voi fi sfârşit
de purtat să nu-mi ştie nimeni mormântul. Mă vreau în sicriu în zdrenţe ca
Iob să nu-mi daţi ornate-aurite căci eu am fost viu
în carceri ca rob al
Inimii Năprihănite…
Deci când voi fi mort sub pietrele reci cu umbra-amintirii
uitată aşa vreau să port pe calea de veci, tot haina robiei vărgată… De chinuri
când scap
de temniţa mea să nu fie-un suflet ce plânge, să-mi puneţi
la cap tot lespedea grea stropită cu lacrimi şi sânge. Să-mi puneţi la gât ca
semn auster de serv al Stăpânului mare,
odorul iubit din gratii de fier
o
cruce tăiată din bare. Şi orbi ochelari din neagra curea ce zbirii mi-i strâng
pe pupile, ca martori amari de chinuri să-mi stea şi-n zorii veşnicei zile. Şi
nu-mi daţi inel de preţ, cizelat
cu pietre-n lumini jucăuşe,
ci greul
oţel pe braţe sudat- să-mi macine osul – cătuşe. Nu vreau omofor odăjdii
de fir nici candela-aprinsă de veghe, ci fie-mi odor
şi scump patrafir zdrenţoasa
şi putedra zeghe. Iar scump giuvaier, de preţ, nestemat (ori cine-nţelege-va
lesne)
e lanţul de fier cu nit, ori sudat, şi mort să-mi atârne la glesne.
Şi-mi
puneţi pe piept în larg caracter ca pururi aşa să rămâie, pe inimă drept săpat
mare-n fier tot numărul meu de robie. Să-l port ca trofeu şi veşnic stigmat, -
osânda şi-ocara din lume
când sufletul meu va fi-n cer chemat tot număr
să poarte, nu nume… Iar fierul schimbat în rai fericit să ardă ca sori-n
tărie, pe Cel adorat şi Nemărginit
etern să-L măresc prin robie”.
Foto:
Coperta „Catene e Terrore” – ediţia „Lanţuri şi teroare” în limba italiană