Consideraţii omiletice la solemnitatea Sfintei Treimi. Sacrificium laudis: Mărire Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt

(RV - 25 mai 2013) E Ziua Domnului. Duminica Preasfintei şi Nedespărţitei Treimi. După ce am parcurs anul liturgic cu toate etapele fundamentale ale istoriei mântuirii, celebrând rând pe rând aşteptarea venirii lui Mesia, naşterea Domnului, viaţa sa publică, patima, moartea şi învierea glorioasă din morţi precum şi măreaţa lui înălţare la cer, urmată de coborârea Duhului Sfânt care a marcat naşterea Bisericii, iată-ne ajunşi pe culmea urcuşului liturgic la muntele Celui Preaînalt de unde se deschid ochilor credinţei orizonturi nemărginite de lumină suprafirească, de libertate interioară în bucurie şi pace. Ştim bine că la originea existenţei noastre creştine stă sacramentul Botezului pe care l-am primit în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. În amintirea Botezului, începem fiecare zi din viaţă şi o încheiem întărindu-ne cu semnul Crucii în numele celor trei persoane divine. Trăim continuu în îmbrăţişarea lui Dumnezeu care nu este solitar şi rece, dar comuniune de persoane. Ştim aceasta pentru că el însuşi ne-a descoperit.

1. Dumnezeu unul-întreit. Aşadar, credinţa noastră creştină se întemeiază pe Trinitate, deoarece aşa cum afirmă Sfântul Cezarie de Arles, suntem botezaţi într-un singur nume - al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh - şi nu în mai multe nume, căci nu există decât un singur Dumnezeu,Tatăl atotputernic şi Fiul său unul-născut şi Duhul Sfânt: Preasfânta Treime. Acesta este misterul central al credinţei şi trăirii noastre creştine. Este învăţătura fundamentală şi esenţială din ierarhia adevărurilor de credinţă. Este misterul lui Dumnezeu în sine însuşi, izvorul tuturor celorlalte mistere ale credinţei, lumina care le luminează pe celelalte. În fapt, întreaga istorie a mântuirii nu este altceva decât istoria căii şi a mijloacelor prin care Dumnezeu cel adevărat şi unic, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, se revelează, împacă şi îi uneşte cu sine pe oamenii care se îndepărtaseră prin păcat.

2. Despre mistere. Nu este uşor să vorbeşti despre Dumnezeu. Este mai lesne să vorbeşti, cum făcea filozoful Immanuel Kant, despre „cerul înstelat care este deasupra noastră şi despre legea morală care este înăuntrul nostru”, care este un mod de a povesti prezenţa „divinului” în natură şi în adâncul omului, oprindu-se la acel prag al cunoaşterii.

Şi mai dificil este să vorbeşti despre misterul lui Dumnezeu, deoarece cu greu se pot evita ambiguităţile. Termenul „mister”, este folosit şi pentru a indica orice realitate existentă în univers, în psihicul omenesc şi în istoria civilizaţiilor antice, care prezintă puncte obscure, dar care se speră să poată fi clarificate.
Misterul lui Dumnezeu, în schimb, nu poate fi lămurit de către om în nici un fel, deoarece este misterul unei realităţi ce depăşeşte capacitatea de cercetare a omului. Pentru a-l înţelege pe Dumnezeu - spuneau filozofii din antichitate - e nevoie de Dumnezeu. Omul poate doar să-i perceapă existenţa şi să-i intuiască înţelepciunea care pune totul în ordine (grecii o numeau Logos) şi prin care Dumnezeu a creat şi păstrează în existenţă universul şi creaturile care îl locuiesc.

3. Zidul a fost abătut. În faţa zidului de o înălţime incalculabilă, constituit de perceperea divinului care este în om şi de imposibilitatea de a transforma percepţia în cunoaştere a lui Dumnezeu, omul s-a oprit de secole. Religiile antice dau mărturie, prin arta lor enigmatică şi cu literatura lor dramatică, despre „sentimentul tragic” al celui care explorează în zadar toate modalităţile posibile pentru a depăşi obstacolul care separă omul de Dumnezeu.

Dar, iată că de partea cealaltă a zidului se află cineva care se mişcă, deschide o breşă în zid, trece prin ea şi le spune oamenilor pe care îi întâlneşte: „Iată-mă, sunt aici”. Acesta este sensul revelaţiei creştine. Aceasta este ceea ce apostolul Paul înţelege când scrie că taina cea de veci ascunsă şi de oameni neştiută, a fost în sfârşit revelată în persoana lui Isus (Cf Col 1,25-28; Ef 3,1-12).

Nu vrea să spună că omului i-a fost dezvăluit tot misterul lui Dumnezeu, aşa încât - pentru a folosi o expresie din cateheza Bisericii primare - misterul lui Dumnezeu a devenit pentru om total „comestibil”. Vrea doar să spună că esenţialul despre Dumnezeu a fost revelat, acel esenţial ce interesează primul raport al omului cu Dumnezeu şi care este capabil să modifice viaţa unui om şi istoria religioasă a lumii. Deci, misterul lui Dumnezeu, care a frământat secolele de-a rândul mintea omenească a fost revelat de însuşi Dumnezeu prin Logosul său. În Evanghelia după Ioan se citeşte că acest Logos, Verbum, Cuvântul s-a făcut trup şi s-a făcut prezent în Isus (Ioan 1,1-14). Din acest motiv, cum scria apostolul Paul „în el sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu” (Col 2,3).

Un Dumnezeu făcut trup este ceva de neconceput din punct de vedere uman; un Dumnezeu care le dăruieşte ucenicilor săi însuşi Duhul său este ceva incredibil; un Cristos care trăieşte cu Duhul său de adevăr în Biserica sa pare de neimaginat. Dar aceasta este Calea pe care Dumnezeu a ales-o pentru a ieşi afară din misterul său. Este o cale ce atinge omul în experienţa sa vie, nu numai spirituală dar şi fizică.

4. Formularea dogmei Preasfintei Treimi. Adevărul revelat despre Sfânta Treime s-a aflat încă de la origini la baza vieţii Bisericii, găsindu-şi expresia în norma de credinţă mărturisită la primirea Botezului şi adoptată în predica, în cateheza şi în rugăciunile sale.
Pentru formularea dogmei Sfintei Treimi, Biserica a trebuit să dezvolte o terminologie proprie cu ajutorul unor noţiuni filozofice precum „substanţă”, „persoană”, „ipostază”, „relaţie”. Aceasta a fost opera conciliilor din antichitatea creştină, ajutate de cercetarea teologică a Sfinţilor Părinţi. Totul avea ca scop aprofundarea credinţei, exprimarea ei în termeni cât mai precişi pentru a o feri de erori de-a lungul vremurilor.

Biserica foloseşte termenul substanţă - redat adesea prin „esenţă” sau prin „fiinţă”, „natură” pentru a desemna fiinţa divină în unitatea sa; termenul de „persoană” sau „ipostază” pentru a-l desemna pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt în deosebirea reală dintre ei.
O formulare este dată de simbolul numit Quicumque. „Credinţa catolică aceasta este: să cinstim un singur Dumnezeu în Treime şi Treimea în Unitate, fără a confunda persoanele, fără a diviza substanţa: căci alta este persoana Tatălui, alta este cea a Fiului, alta cea a Duhului Sfânt, însă una este divinitatea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, egală este slava lor, la fel de veşnică măreţia lor. Inseparabile în ceea ce sunt, persoanele divine sunt inseparabile şi în ceea ce fac. Dar în unica operaţiune divină fiecare Persoană manifestă ceea ce îi este propriu în Treime, mai ales misiunile divine ale Întrupării Fiului şi a dăruirii Duhului Sfânt”.

5. Revelarea şi preamărirea Sfintei Treimi după Scripturi. După această expunere succintă dar indispensabilă a termenilor teologici cu privire la Sfânta Treime ne îndreptăm atenţia spre formele de cinstire ale lui Dumnezeu unul întreit.
Una din rugăciunile de dimineaţă recitată încă în multe biserici catolice din ţară, înainte de intrarea preotului la altar pentru Sfânta Liturghie, propune pe înţelesul tuturor credinţa în Dumnezeul Unic-Întreit şi lucrările proprii ale persoanelor divine:
„Mărire Tatălui care m-a făcut, mărire Fiului care m-a mântuit, mărire Duhului Sfânt care m-a sfinţit”.

Această preamărire a lui Dumnezeu ne aminteşte de mica doxologie de la începutul cărţii Apocalipsului 1,8, prezentă azi la Liturghie, înainte de proclamarea Evangheliei: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Slavă lui Dumnezeu care este, care era, şi care vine.

Preamărindu-l pe Dumnezeu, omul îşi descoperă demnitatea şi menirea sa în univers. Participând la Sfânta Liturghie îl preamărim pe Dumnezeu Tatăl atotputernicul, Creatorul cerului şi al pământului, folosindu-ne de psalmul 8. Este un imn care cântă splendoarea şi măreţia lui Dumnezeu. Dar cea mai fidelă reflectare a maiestăţii divine nu este oare măreţia omului? Pe această fiinţă infimă, pierdută în imensitatea spaţiilor cosmice, Domnul a înălţat-o la rangul de regină a creaţiei. Cântă psalmistul: Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău pe tot pământul!⁴ Când privesc cerurile, lucrările mâinilor tale,
luna şi stelele pe care le-ai făcut,
⁵ mă întreb: Ce este omul că te gândeşti la el,
sau fiul omului că îl iei în seamă?
⁶ Cu puţin l-ai făcut mai mic decât pe îngeri
şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste.
⁷ I-ai dat în stăpânire lucrările mâinilor tale,
toate le-ai pus la picioarele sale.
⁸ I-ai dat în stăpânire oile şi boii laolaltă
precum şi fiarele câmpului,
⁹ păsările cerului şi peştii mării,
tot ce străbate căile apelor.
În omul încununat cu slavă, apostolul Paul şi autorul Scrisorii către Evrei l-au recunoscut pe Cristos înviat şi biruitor, care pe pământ, a fost coborât pentru o clipă mai prejos de fiinţele cereşti, îngerii. Isus a citat acest psalm, referindu-se la copiii care-l aclamau în ziua intrării în Ierusalim. Pe El, înviat biruitor din morţi şi înălţat la cer unde şade la dreapta lui Dumnezeu, îl mărturiseşte Sfânta Biserică: „Cred într-unul Domn Isus Cristos, care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri”. Îşi aminteşte de cuvintele lui Isus din convorbirea cu Nicodim, căci „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,16).

„Dumnezeu ne-a îndreptăţit prin credinţă - spune apostolul Paul în marea scrisoare către Romani 5,1-5 - prin urmare, noi suntem în pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, care, prin credinţă, ne-a deschis cale liberă spre acest har, în care ne aflăm; iar lauda noastră este speranţa că vom avea parte de mărirea fiilor lui Dumnezeu. Dar nu numai atât, noi ne lăudăm chiar şi în suferinţele noastre, ştiind bine că suferinţa aduce răbdare, răbdarea biruinţă în încercări, această biruinţă aduce speranţă, iar speranţa nu dezamăgeşte, căci dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dăruit.

Este Duhul adevărului, promis de cinci ori de Mântuitorul Isus în discursurile de adio, înainte de plecarea din această lume la Tatăl şi despre care citim azi în Evanghelia după Ioan 16,12-15: Isus a spus ucenicilor săi: "Multe lucruri aş mai avea de spus, dar acum nu le puteţi înţelege. Însă când va veni Duhul adevărului, el vă va ajuta să înţelegeţi tot adevărul. De fapt, el nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi şi vă va face să cunoaşteţi cele viitoare. El mă va preamări pe mine, pentru că va lua din ceea ce este al meu şi vă va face cunoscut vouă. Tot ce are Tatăl este al meu; de aceea am spus că va lua din ceea ce este al meu şi vă va face cunoscut vouă".

Bazându-se pe cuvintele Noului Testament, Biserica mărturiseşte „unul este Dumnezeu Tatăl de la care sunt toate, unul este Isus Cristos, Domnul prin care sunt toate, unul este Duhul Sfânt în care sunt toate. Scopul ultim al întregii economii divine este intrarea tuturor creaturilor în unitatea desăvârşită a Preasfintei Treimi. În ce ne priveşte, chiar de acum suntem chemaţi să fim locuiţi de Preasfânta şi Nedespărţita Treime potrivit cuvintelor lui Isus: „Dacă cineva mă iubeşte, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el” (Ioan 13,24).

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 10 iunie 1995, revăzut sâmbătă 25 mai 2013)

Aici serviciul audio: