Predica Preafericitului Cardinal Lucian rostită cu ocazia pelerinajului de la Sighet
(RV, 11 mai 2013) În continuare redăm predica card. Lucian Mureşan, Arhiepiscopul
Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, rostită cu ocazia
pelerinajului de la Sighetu Marmaţiei:
Ne aflăm astăzi la
o săptămână după Învierea Domnului, în ritul bizantin şi cu o săptămână înainte de
Coborârea Spiritului Sfânt, în ritul latin. Cu toţii suntem în aşteptare. Dar trăind
acest timp liturgic aici, suntem parcă ancoraţi în eternitate. Fiindcă prin jertfa
iubitoare, pe urmele lui Cristos, robii lui Dumnezeu: Traian Frenţiu,
Anton Durcovici, Ionel Suciu, Tit Liviu Chinezu şi atâţia alţii
împreună cu ei, au creat un lucru minunat: au unit cerul cu pământul.
Aceştia
sunt oameni pentru care Paştele nu a fost doar o sărbătoare exterioară, ci şi una
lăuntrică. Nu au trăit-o aprinzând doar o lumânare, ci devenind ei înşişi lumânări
aprinse de iubire. Noi astăzi am venit aici pentru a contempla, a venera şi a lua
aminte. Pentru a învăţa să facem şi noi la fel.
În timpul Cinei celei de taină,
Isus le spune ucenicilor: “Aceasta să o faceţi întru pomenirea mea”. Fraţii şi Ierarhii
noştri de la Sighet şi din alte părţi, au împlinit întru totul cuvintele Mântuitorului.
Frângând zilnic pâinea, au devenit pâine frântă. Jertfind trupul Domnului, s-au îndumnezeit
devenind jertfe ei înşişi, frânte şi împărţite pentru semenii lor.
Eminenţa
Sa Cardinalul Leonardo Sandri, Prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale,
cu ocazia vizitei la Sighet spunea: “Aici am putea celebra fără a avea nevoie de un
antimis, fiindcă pământul pe care ne găsim este un adevarat antimis, plin de relicve,
plin de moaşte.”
Atunci, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când
a început drumul crucii pentru Biserica noastră, mulţi ne credeau abandonaţi de Dumnezeu,
lăsaţi în puterea duşmanului. Dar Cineva, din înaltul cerului, o Mamă Iubitoare, ne
pregătea şi ne purta pe braţele ei, cu mult timp înainte. Mâine Biserica Catolică
o sărbătoreşte pe Maica Sfântă de la Fatima. Iar la Fatima, în îndepărtatul an 1917,
anul apariţiilor, noi eram deja prezenţi în cuvintele şi în lacrimile Ei, atunci când
vorbea de pericolul ca Rusia să-şi răspândească erorile peste tot în lume. În 1948,
efectul acestor erori am început să le simţim în mod concret pe pielea noastră.
Însă
ierarhii noştri, preoţii noştri, călugării, călugăriţele, credincioşii, ştiuţi şi
neştiuţi, toţi cei ce ne-au pregătit acest minunat antimis pe care noi astăzi celebrăm
Sfânta Liturghie, aveau sufletele pregătite. Lumina Învierii le lumina viaţa. Şi întunericul
nu a putut să-i cuprindă. Au zâmbit morţii, nu cu resemnare, sau cu stoicism, ci cu
cântare de biruinţă în inimi: “Cristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând
şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”
Sărbătoarea Rusaliilor a venit peste
ei chiar în ziua suferinţei. Fiindcă iată, vorbesc o limbă, aceea a iubirii, pe care
orice creştin din această lume o poate înţelege.
Iubiţi fraţi şi surori în
Cristos,
Lecţia pentru noi este evidentă. Nu suntem aici doar să privim, ci
să învăţăm să trăim Paştele şi Rusaliile aşa cum se cuvine.
Suntem după Înviere,
şi în loc să fim plini de bucurie, bâjbâim şi noi, de multe ori, la fel ca ucenicii
din Emaus, descurajaţi şi cuprinşi de întristare. Avem nevoie ca cineva să ne tâlcuiască
istoria şi Scripturile. Avem nevoie ca cineva să frângă pâinea şi pentru noi. Aici
la Sighet le avem pe toate acestea:
Istoria ne e tâlcuită fiindcă e citită
cu ochii cerului. Descoperim astfel dincolo de urâţenia suferinţei şi a morţii, prezenţa
constantă şi iubitoare a lui Dumnezeu: “O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca
să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească
acestea şi să intre întru mărirea Sa?” (Luca 24, 25-26)
Scripturile pe care
le citim, pe care le-am ascultat şi astăzi, ne vorbesc încontinuu despre iubirea şi
îndurarea lui Dumnezeu, despre grija lui pentru fiecare dintre noi, chiar şi atunci
când degetul nostru are nevoie să atingă pentru a crede.
Avem şi frângerea
pâinii, pe care noi o facem ca o continuare a jertfei lui Cristos, în unire cu toţi
aceia care şi-au frânt pâinea fiinţei lor, pentru a ne aduce aminte că toţi suntem
cuprinşi în iubirea ce se jertfeşte pe acest sfânt altar. În jerta lui Isus şi a ucenicilor
lui, a martirilor de aici şi de pretutindeni, suntem, în chip mistic, prezenţi.
Exemplul
martirilor noştri să ne întărească, fiindcă pe urmele Mântuitorului au transformat
şi ei mormintele lor în locuri luminoase, care luminează atât de puternic, încât iată,
venim din toate colţurile ţării să luăm adevărata lumină imaterială a Învierii. Nu
una care se stinge dacă viforul bate prea tare, ci una care arde necontenit în suflete
noastre. Şi nu e nevoie să ne înghesuim pentru a o lua: o găsim ori de câte ori avem
nevoie.
Au transformat mormintele lor în izvoare de apă vie, împlinind cuvintele
Scripturii : “Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge
din pântecele„ (Ioan 7, 38). Şi iată venim astăzi de pretutindenea să ne umezim sufletele
însetate de arşiţa ce ne bântuie în această Vale a Plângerii.
Au trait Rusaliile,
rămânând pentru noi exemple luminoase şi lăsându-ne acel minunat limbaj al iubirii
care răsună de la o margine la alta a pământului şi de toţi oamenii este înţeles.
Să-l învăţăm şi să-l folosim şi noi!
Iubiţi credincioşi,
Recent, papa
Francisc a vorbit despre persecuţie spunând: “Noi suntem salvaţi. Însă acel principe
al lumii, care nu ne vrea salvaţi, ne urăşte şi dă naştere persecuţilor care din timpul
lui Isus continuă până astăzi. Foarte multe comunităţi creştine sunt persecutate în
lume. În timpurile noastre, parcă mai mult decât în primii ani ai creştinismului!
Astăzi, acum, în această zi, la această oră. De ce? Pentru că spiritul lumesc are
această ură. Şi totuşi, continuă Sfântul Părinte, Isus ne spune „ Eu vă trimit pe
voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor”. Şi avem astfel şi armele noastre: umilinţa
şi blândeţea. Acestea sunt armele pe care principele lumii, spiritul lumesc, nu le
tolerează. Să rămânem aşadar pentru totdeauna oi, în umilinţă şi blândeţe, căci astfel
vom fi siguri că avem un Păstor care ne apără”.
Maica Păstorului, cea care
însoţeşte istoria omenirii cu atâta grijă şi iubire, să ne înveţe pe fiecare dintre
noi să trăim prezenţa constantă a Cerului în viaţa noastră, la fel ca ea, păstrând
în inimă, zi de zi, clipă de clipă, tot ceea ce Dumnezeu a făcut în viaţa noastră
şi a Bisericii noastre.