Predica Preafericitului Cardinal Lucian rostită cu ocazia pelerinajului de la Sighet

(RV, 11 mai 2013) În continuare redăm predica card. Lucian Mureşan, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, rostită cu ocazia pelerinajului de la Sighetu Marmaţiei:

Ne aflăm astăzi la o săptămână după Învierea Domnului, în ritul bizantin şi cu o săptămână înainte de Coborârea Spiritului Sfânt, în ritul latin. Cu toţii suntem în aşteptare. Dar trăind acest timp liturgic aici, suntem parcă ancoraţi în eternitate. Fiindcă prin jertfa iubitoare, pe urmele lui Cristos, robii lui Dumnezeu: Traian Frenţiu, Anton Durcovici, Ionel Suciu, Tit Liviu Chinezu şi atâţia alţii împreună cu ei, au creat un lucru minunat: au unit cerul cu pământul.

Aceştia sunt oameni pentru care Paştele nu a fost doar o sărbătoare exterioară, ci şi una lăuntrică. Nu au trăit-o aprinzând doar o lumânare, ci devenind ei înşişi lumânări aprinse de iubire. Noi astăzi am venit aici pentru a contempla, a venera şi a lua aminte. Pentru a învăţa să facem şi noi la fel.

În timpul Cinei celei de taină, Isus le spune ucenicilor: “Aceasta să o faceţi întru pomenirea mea”. Fraţii şi Ierarhii noştri de la Sighet şi din alte părţi, au împlinit întru totul cuvintele Mântuitorului. Frângând zilnic pâinea, au devenit pâine frântă. Jertfind trupul Domnului, s-au îndumnezeit devenind jertfe ei înşişi, frânte şi împărţite pentru semenii lor.

Eminenţa Sa Cardinalul Leonardo Sandri, Prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, cu ocazia vizitei la Sighet spunea: “Aici am putea celebra fără a avea nevoie de un antimis, fiindcă pământul pe care ne găsim este un adevarat antimis, plin de relicve, plin de moaşte.”

Atunci, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când a început drumul crucii pentru Biserica noastră, mulţi ne credeau abandonaţi de Dumnezeu, lăsaţi în puterea duşmanului. Dar Cineva, din înaltul cerului, o Mamă Iubitoare, ne pregătea şi ne purta pe braţele ei, cu mult timp înainte. Mâine Biserica Catolică o sărbătoreşte pe Maica Sfântă de la Fatima. Iar la Fatima, în îndepărtatul an 1917, anul apariţiilor, noi eram deja prezenţi în cuvintele şi în lacrimile Ei, atunci când vorbea de pericolul ca Rusia să-şi răspândească erorile peste tot în lume. În 1948, efectul acestor erori am început să le simţim în mod concret pe pielea noastră.

Însă ierarhii noştri, preoţii noştri, călugării, călugăriţele, credincioşii, ştiuţi şi neştiuţi, toţi cei ce ne-au pregătit acest minunat antimis pe care noi astăzi celebrăm Sfânta Liturghie, aveau sufletele pregătite. Lumina Învierii le lumina viaţa. Şi întunericul nu a putut să-i cuprindă. Au zâmbit morţii, nu cu resemnare, sau cu stoicism, ci cu cântare de biruinţă în inimi: “Cristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”

Sărbătoarea Rusaliilor a venit peste ei chiar în ziua suferinţei. Fiindcă iată, vorbesc o limbă, aceea a iubirii, pe care orice creştin din această lume o poate înţelege.

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

Lecţia pentru noi este evidentă. Nu suntem aici doar să privim, ci să învăţăm să trăim Paştele şi Rusaliile aşa cum se cuvine.

Suntem după Înviere, şi în loc să fim plini de bucurie, bâjbâim şi noi, de multe ori, la fel ca ucenicii din Emaus, descurajaţi şi cuprinşi de întristare. Avem nevoie ca cineva să ne tâlcuiască istoria şi Scripturile. Avem nevoie ca cineva să frângă pâinea şi pentru noi. Aici la Sighet le avem pe toate acestea:

Istoria ne e tâlcuită fiindcă e citită cu ochii cerului. Descoperim astfel dincolo de urâţenia suferinţei şi a morţii, prezenţa constantă şi iubitoare a lui Dumnezeu: “O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre întru mărirea Sa?” (Luca 24, 25-26)

Scripturile pe care le citim, pe care le-am ascultat şi astăzi, ne vorbesc încontinuu despre iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu, despre grija lui pentru fiecare dintre noi, chiar şi atunci când degetul nostru are nevoie să atingă pentru a crede.

Avem şi frângerea pâinii, pe care noi o facem ca o continuare a jertfei lui Cristos, în unire cu toţi aceia care şi-au frânt pâinea fiinţei lor, pentru a ne aduce aminte că toţi suntem cuprinşi în iubirea ce se jertfeşte pe acest sfânt altar. În jerta lui Isus şi a ucenicilor lui, a martirilor de aici şi de pretutindeni, suntem, în chip mistic, prezenţi.

Exemplul martirilor noştri să ne întărească, fiindcă pe urmele Mântuitorului au transformat şi ei mormintele lor în locuri luminoase, care luminează atât de puternic, încât iată, venim din toate colţurile ţării să luăm adevărata lumină imaterială a Învierii. Nu una care se stinge dacă viforul bate prea tare, ci una care arde necontenit în suflete noastre. Şi nu e nevoie să ne înghesuim pentru a o lua: o găsim ori de câte ori avem nevoie.

Au transformat mormintele lor în izvoare de apă vie, împlinind cuvintele Scripturii : “Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele„ (Ioan 7, 38). Şi iată venim astăzi de pretutindenea să ne umezim sufletele însetate de arşiţa ce ne bântuie în această Vale a Plângerii.

Au trait Rusaliile, rămânând pentru noi exemple luminoase şi lăsându-ne acel minunat limbaj al iubirii care răsună de la o margine la alta a pământului şi de toţi oamenii este înţeles. Să-l învăţăm şi să-l folosim şi noi!

Iubiţi credincioşi,

Recent, papa Francisc a vorbit despre persecuţie spunând: “Noi suntem salvaţi. Însă acel principe al lumii, care nu ne vrea salvaţi, ne urăşte şi dă naştere persecuţilor care din timpul lui Isus continuă până astăzi. Foarte multe comunităţi creştine sunt persecutate în lume. În timpurile noastre, parcă mai mult decât în primii ani ai creştinismului! Astăzi, acum, în această zi, la această oră. De ce? Pentru că spiritul lumesc are această ură. Şi totuşi, continuă Sfântul Părinte, Isus ne spune „ Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor”. Şi avem astfel şi armele noastre: umilinţa şi blândeţea. Acestea sunt armele pe care principele lumii, spiritul lumesc, nu le tolerează. Să rămânem aşadar pentru totdeauna oi, în umilinţă şi blândeţe, căci astfel vom fi siguri că avem un Păstor care ne apără”.

Maica Păstorului, cea care însoţeşte istoria omenirii cu atâta grijă şi iubire, să ne înveţe pe fiecare dintre noi să trăim prezenţa constantă a Cerului în viaţa noastră, la fel ca ea, păstrând în inimă, zi de zi, clipă de clipă, tot ceea ce Dumnezeu a făcut în viaţa noastră şi a Bisericii noastre.

Cristos a Înviat!

(RV – e-communio.ro – H.A.C)