Consideraţii omiletice la Duminica a VII-a a Paştelui: Rugăciunea lui Isus pentru unitatea ucenicilor săi din toate timpurile

(RV - 11 mai 2013) E Ziua Domnului. Evanghelia duminicii a VII-a a Paştelui dintre solemnitatea Înălţării Domnului şi marea duminică a Rusaliilor, ne conduce la Ierusalim invitându-ne să intrăm în încăperea de sus unde Cristos Domnul a dorit cu ardoare să mănânce pentru ultima oară Paştele împreună cu ucenicii pe care i-a iubit până la capăt; acolo unde le-a spălat picioarele dându-le porunca cea nouă de a face şi ei la fel unii faţă de ceilalţi; acolo unde a instituit Euharistia, taina cea mare a Noului Legământ de iubire curată dusă până la jertfirea de sine - adevărată mâncare şi băutură pentru viaţa lumii - testamentul întregii sale vieţi: „Faceţi aceasta în amintirea mea!”; acolo unde, în ceasul când se pregătea pentru plecarea din această lume la Tatăl, urmând drumul Crucii, Isus s-a rugat pentru ucenicii din toate timpurile, pentru apostolii de faţă şi toţi cei care aveau să creadă în El, de-a lungul veacurilor, ascultându-le predica şi mai ales văzând mărturia credincioasă dată prin viaţa lor.

A urmat Paştele adevărat, jertfirea şi glorificarea Mielului: patima, moartea pe Cruce, punerea în mormânt, învierea din morţi a treia zi după Scripturi, înălţarea lui Isus în slavă la dreapta Tatălui.

1. Reuniţi în jurul altarului. În duminica de după Înălţarea lui Isus la cer, retrăim exemplul primilor discipoli consemnat de Sf. Luca în cartea Faptele Apostolilor 1,12-14: După ce Isus s-a înălţat la ceruri, apostolii s-au întors la Ierusalim din muntele Măslinilor care este lângă Ierusalim, departe cât un drum în ziua Sabatului. Când au ajuns acasă, s-au suit în odaia de sus, unde stăteau de obicei. Erau: Petru, Iacob, Ioan, Andrei, Filip, Toma, Bartolomeu, Matei, Iacob, fiul lui Alfeu, Simon Zelotul, şi Iuda, fiul lui Iacob. Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu femeile, şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui.

Iată, imaginea Bisericii, modelul adunării credincioşilor aşteptând în rugăciune primirea botezului prin focul purificator şi înnoitor al Duhului Sfânt.

În repetate rânduri Isus le făgăduise că vor primi Spiritul Sfânt şi vor fi întăriţi cu suflarea primenitoare, vie şi vitală, şi că îi vor fi martori pretutindeni, la Ierusalim, în Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului.

Timp de 40 de zile cât a rămas cu ei după învierea din morţi, arătându-li-se cu semnele fizice ale pătimirii, vorbind şi mâncând împreună cu ei aşa cum obişnuia să o facă şi înainte, când cutreiera Palestina vindeca bolnavi, predica pe malurile Iordanului sau lacului Tiberiade, Isus le-a întărit convingerea că este viu şi biruitor al morţii. Iar ucenicii au crezut că învăţătorul lor este Domn, Kyrios, stăpân al vieţii şi al morţii. Şi-au înţeles bine mandatul că de acum e rândul lor să păşească pe scena lumii. Au înţeles că trebuie să continue opera lui Isus în viaţa şi activitatea lor. Mandatul este clar şi angajant. Şi-au amintit, desigur, şi faptul că Isus s-a rugat pentru reuşita muncii lor. Înainte de a trece din această lume la Tatăl, tocmai aici, în încăperea de sus, unde se aflau ei acum, Isus se rugase înainte de toate pentru unitatea ucenicilor săi care trebuia să fie marea lor mărturie înaintea lumii.

Să ascultăm deci Evanghelia duminicii. Este luată de la Ioan 17,20-26 :
În acel timp, Isus şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat astfel: 20 "Părinte sfânt, nu mă rog numai pentru aceştia, ci şi pentru cei care vor asculta cuvintele lor şi vor crede în mine: 21 toţi să fie una; după cum tu, Părinte, eşti în mine şi eu în tine, aşa şi ei să fie în noi una, ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. 22 Slava pe care mi-ai dat-o tu eu le-am dat-o lor, ca să fie una precum noi una suntem: 23 eu în ei şi tu în mine. Ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum m-ai iubit pe mine. 24 Părinte, vreau ca şi cei pe care mi i-ai dat să fie împreună cu mine acolo unde sunt eu, ca ei să vadă slava pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit pe mine mai înainte de întemeierea lumii. 25 Părinte drept, lumea pe tine nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că tu m-ai trimis. 26 Eu le-am făcut cunoscut numele tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care m-ai iubit tu să fie în ei şi eu în ei".

2. Toţi în rugăciunea lui Isus. În rugăciunea lui Isus sunt cuprinşi toţi oamenii, credincioşi, apostoli şi ucenici din toată istoria lumii care vor crede şi vor răspunde la propovăduirea Evangheliei. Aceştia în comuniunea cu Dumnezeu Tatăl şi cu Isus, Fiul său şi în fraternitatea lor reciprocă, vor fi în lume semnul pregnant şi marele motiv de adeziune şi de credinţă. În ucenici arde aceeaşi flacără a iubirii dumnezeieşti pe care Tatăl şi Fiul o au unul pentru altul în Duhul Sfânt.

3. Unitatea Bisericii. Notăm deci că rugăciunea lui Isus la ultima cină se încheie cu un puternic apel la unitatea Bisericii. Nu o unitate oarecare, ci una modelată după unitatea dintre cele trei persoane divine şi realizată cu aceleaşi sentimente şi cu aceeaşi forţă a iubirii lor.

De şase ori este folosit în pericopa evanghelică verbul „a cunoaşte” cuplat cu termenul „iubire”. Cunoaşterea lui Dumnezeu, adică experienţa iubirii sale milostive, este fundamentală în Biserică. Fără această experienţă creştinii nu ar fi în stare să se iubească între ei aşa cum Dumnezeu îi iubeşte şi să realizeze unitatea dintre ei.

A se iubi aşa cum Dumnezeu îi iubeşte: aceasta este cunoaşterea adevăratului Dumnezeu necesară pentru orice om care vrea să se mântuiască. Aceasta este şi glorificarea pe care Isus din veşnicie o primeşte de la Tatăl şi pe care acum o cere de la ucenicii săi. Fără gloria acestei iubiri, nu există Biserică, nu există Evanghelie, nu există vreo altă cunoaştere a lui Dumnezeu. Sunt doar discursuri despre Dumnezeu, sau mai bine zis, despre divinitate.

4. E doar o utopie? Cine nu este creştin, sau este doar în exterior, consideră utopică aspiraţia creştinilor la unitate, deoarece lumea, de când există, este mereu un teritoriu disputat cu ferocitate, şi Biserica însăşi a contribuit uneori, şi nu puţin, la creşterea divizărilor între oameni.

Dacă privim la experienţa istorică trăită până acum, ar trebui să concludem că lumea nu va avea niciodată pace, şi că Biserica va fi „una” doar în veşnicia lui Dumnezeu. Dar cine crede în Dumnezeu, crede şi că imposibilul poate deveni posibil sau - pentru a folosi o frază cu efect - că utopia poate deveni topia, şi că ceea ce Dumnezeu a gândit în cer poate fi realizat pe pământ.

Cuvântul utopie, inventat de englezul sir Thomas Morus este alcătuit de trei elemente din limba greacă: de prefixul u - nu, de substantivul topos - loc şi sufixul abstract ia. Termenul, pus în titlul unei cărţi editate în 1516, indica un loc, topos, ce nu există pe pământ dar care ar trebui să fie, în care oamenii Utopienses sub călăuza unui prinţ înţelept Utopus pot trăi pentru totdeauna în armonie şi pace.

Cine apoi crede în promisiunea lui Isus: că va fi „o singură turmă şi un singur păstor” (Ioan 10,16), nu se poate resemna la ideea că promisiunea a fost făcută doar pentru a ţine sus idealul Bisericii sale. Cu unitatea Bisericii este în joc, nu numai existenţa şi esenţa Bisericii, dar însăşi misiunea lui Isus, aşa cum el însuşi a declarat „pentru ca lumea să creadă că tu, Tată, m-ai trimis” (Ioan 21,33).

Să notăm bine. Isus nu se roagă pentru ca ucenicii săi, depăşind eventualele sciziuni sau cele actuale, să formeze un bloc religios compact, pentru ca să poată - cum se spune azi - înfrunta mai bine provocările istoriei. Nu. Motivul nu este cel de contingenţă istorică, ci unul de necesitate teologică. Dezunirea dintre creştini este un adevărat scandal ce pune în criză credibilitatea lor înaintea lumii, dar nu acesta este motivul principal al unităţii lor pe care trebuie să o realizeze cu orice preţ. Motivul este şi mai înalt şi stă în faptul că comuniunea bisericească este întemeiată şi modelată pe comuniunea trinitară, comuniunea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

5. Consacră-i în adevăr. În dialogul ecumenic care de peste 50 de ani încoace, adică de la Conciliul Vatican II (1962-1965) se desfăşoară între catolici, ortodocşi, protestanţi şi anglicani, circulă ca un cuvânt de ordine această maximă: „Unitatea da, dar mai presus de toate adevărul”. Acest cuvânt complex, adevărul! În contextul pericopei evanghelice, după ce s-a rugat Tatălui pentru unitatea ucenicilor, Isus se roagă şi pentru ca Tatăl să-i păzească de Cel Rău, să-i ferească de contaminarea lumii şi să-i consacre în adevăr.

Aceste trei obiective ale rugăciunii lui Isus nu trebuie separate deoarece, în convingerea pe care fiecare dintre Biserici o are de a fi în posesia adevărului, e posibil să se strecoare vicleşugurile Celui Rău şi contaminările lumii. Şi Cel Rău, o ştim din Scriptură, este mincinos de la început; la fel lumea, amatoare de ambiguităţii, pune ştampilă pentru adevăr pe tot ce-i convine.

În textul grec al lui Ioan, acolo unde citim „consacră-i în adevăr” (21,17) se află verbul „haghiason” care ne permite să interpretăm expresia prin „Sfinţeşte-i în adevăr” astfel încât „să-ţi aparţină ţie care eşti adevărul”. Biserica însăşi e construită pe acesta Adevăr.

6. Spre unitate. Ce-i de făcut? Primul lucru este să credem cu tărie că unitatea Bisericii corespunde unui plan precis al lui Dumnezeu. În pericopa de azi, printr-o serie de expresii tot mai incisive, Isus afirmă că în această unitate se realizează Gloria Tatălui şi a Fiului şi cunoaşterea Numelui lui Dumnezeu, adică ascultarea perfectă faţă de el.

În al doilea rând, trebuie făcut ceea ce fericitul Ioan Paul al II-lea sugera creştinilor în vederea marelui jubileu din 2000: să-şi ierte reciproc ofensele primite de-a lungul istoriei pentru a ajunge la o purificare a memoriei; să-şi recunoască reciproc locurile sacre, sfinţii şi martirii respectivelor confesiuni - şi acesta era pentru singurul Papă din istorie, care ne-a vizitat ţara, „poate ecumenismul cel mai convingător”; în fine, a înmulţi ocaziile de dialog la toate nivelurile, chiar prin înfrăţiri şi parteneriate între comunităţi parohiale, primirea de profesori şi studenţi în respectivele universităţi. În alte cuvinte, este nevoie de întreprins toate căile încă neexplorate.

Dar pe primul loc trebuie să fie rugăciunea înălţată la Dumnezeu, pentru ca el să vindece infirmităţile minţii şi ale inimii creştinilor şi să-i conducă el, care este Dumnezeul iubirii şi, deci, a unităţii, spre unirea dorită.
Urmărind comuniunea desăvârşită în Cristos, Biserica păşeşte prin istorie aşteptând venirea lui, ca el să fie totul în toţi şi în toate.

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 30 mai 1992, revăzut la 27 mai 1995 şi reîntregit sâmbătă 11 mai 2013)

Aici serviciul audio: