În trecerea Celui Înviat, toate trecerile noastre: card. Lucian, în pastorala de Paşti
RV 05 mai 2013. "Pe Cruce, toate trecerile noastre mărunte
sunt cuprinse în marea lui Trecere", afirmă card. Lucian Mureşan, arhiepiscop
şi mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma Greco Catolică, în pastorala de Paşti.
Redăm mai jos textul scrisorii pastorale, în care PF Cardinal Lucian
cuprinde în lumina credinţei atât renunţarea Papei Benedict cât şi alegerea Papei
Francisc.
Cardinal † Lucian prin harul şi mila Bunului Dumnezeu,
Arhiepiscop şi Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş, Arhiepiscop
Major al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, în deplină comuniune
de credinţă cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei Onoratului cler împreună slujitor,
cuvioşilor călugări şi călugăriţe, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor
creştinilor iubitori de Dumnezeu
Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, Totul
în această viaţă este sub semnul schimbării şi al trecerii. Azi nu mai suntem cei
de ieri şi mâine vom fi din nou alţii. Un an se sfârşeşte şi fără să ne dăm seama,
un altul ne bate la uşă. Sensul instabilităţii şi al fragilităţii stăpâneşte fiinţa
umană şi lumea în care trăim. “Cine ne va mântui dintru aceasta?” pare să strige întreaga
Creaţie.
Chiar şi Biserica, cu toate că străpunge prin puterea Mântuitorului
voalul acestei lumi pentru a se ancora în veşnicie, trăieşte în propria-i fiinţă aceeaşi
frământare, într-o formă sau alta. De exemplu noi, credincioşi ai anului 2013 după
Cristos, am avut ocazia să trăim evenimente şi schimbări istorice. Unul dintre ele,
renunţarea Papei Benedict al XVI-lea la Scaunul Petrin ne-a luat pe toţi prin surprindere.
O avalanşă de întrebări, de posibile cauze, de supoziţii a cuprins întreaga lume.
Prin toată furtuna mediatică, reuşeam de-abia să întrezărim un om, împovărat şi alb
de ani şi de slujire, care liber de măririle deşarte ale acestei lumi, depunea Puterea
Cheilor în mâinile Celui de la care a primit-o.
În momentul în care Prinţi
ai Bisericii din toate colţurile lumii şi-au îndreptat, unii dintre ei paşii, sau
alţii, aşa cum am făcut-o şi eu, inimile în rugăciune, înspre Cetatea Eternă, timpul
parcă s-a oprit în loc. Şi din rugăciunile atâtor suflete, cu îndurarea Domnului,
a răsărit, din capăt de lume, un Papă care şi-a început misiunea plecând capul în
faţa credincioşilor, parcă pentru a se înveşmânta cu rugăciunea, încrederea şi speranţa
lor.
În general schimbările, “trecerile”, ne sperie. Suntem atât de obişnuiţi
cu ceea ce cunoaştem deja, încât ne este frică de noutăţi. Câţi nu s-au cutremurat
când Papa Benedict şi-a anunţat retragerea, întrebându-se cum va fi Biserica de acum
încolo? Câţi nu au aşteptat cu înfrigurare să cunoască numele noului Papă, încercând
să-şi imagineze un alt mod de a conduce Turma lui Cristos?
Provocările vieţii,
cele cu care ne confruntăm zi de zi, ne oferă aceleaşi senzaţii, chiar dacă la o cu
totul altă intensitate. Câţi nu se sperie, în momentul alegerii unei noi stări de
viaţă, gândindu-se că renunţă la ceea ce cunosc, pentru a plonja în necunoscut? Cu
atât mai mult cu cât în cazul unei căsătorii ori a hirotonirii preoţeşti, alegerea
e pe viaţă. Mulţi spun că această frică de schimbare a căpătat proporţii exagerate
astăzi, devenind un fel de boală a zilelor noastre.
Cred că toate aceste mici
schimbări din viaţă ne înspăimântă fiindcă ne aduc aminte, fie şi în mod simbolic,
de Marea Trecere, de moarte; de momentul în care, vrând nevrând, ne vom lepăda de
tot ceea ce e palpabil şi deci oferă, chiar dacă în mod aparent, o anumită siguranţă,
pentru a intra în ceea ce s-ar putea defini ca o Noutate Absolută.
De ce este
atunci atât de Mare şi Sfântă această zi a Învierii Domnului? Fiindcă suntem luaţi
de mână, însoţiţi de Fiul lui Dumnezeu tocmai în acest moment de singurătate extremă,
ce ne înfricoşează atât de mult. Dacă Isus ar fi fost lângă noi în greutăţile noastre,
în bolile noastre, în suferinţele noastre, ar fi fost deja un lucru mare, dar nu ne-ar
fi încredinţat de mântuire. Dar Cel ce ne-a creat şi ne cunoaşte deci cel mai bine,
cunoaşte şi fragilitatea noastră. şi de aceea s-a dezgolit de mărirea Sa, pentru a
intra cu noi în întunericul mormântului, reaprinzând în sufletele noastre făclia dumnezeirii
Sale şi alungând astfel spectrul umbrelor ce ne îngheţă sufletele. Cu toţii îl
putem contempla pe Cruce, alături de noi, tâlhari de ieri şi de astăzi, fără putinţă
de tăgadă, fără să ne mai putem îndoi de iubirea lui fără margini. Pe Cruce, toate
“trecerile” noastre mărunte sunt cuprinse în marea lui Trecere. De aceea, noi, cei
ce credem şi păstrăm Crucea Domnului în vieţile şi-n familiile noastre, mărturisim,
chiar dacă din când în când doar cu jumătăţi de gură, victoria bucuriei Învierii asupra
fricii trecerilor: Tăria mea şi lauda mea este Domnul şi mi-a fost mie spre izbăvire.
Nu voi muri, ci voi fi viu şi voi povesti lucrurile Domnului. Certând m-a certat Domnul,
dar morţii nu m-a dat; Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi
să ne veselim întru ea (Ps. 117)
Iubiţi credincioşi, Într-un An al
Credinţei, ca cel pe care îl trăim, aceste evenimente cu totul extraordinare, care
marchează tot atâtea treceri sau pasaje, nu pot decât să ne pregătească pentru momentul
Învierii pe care îl sărbătorim în fiecare an, prin care Domnul ne-a trecut de la moarte
la Viaţă şi de pe pământ la Cer.
Mormântul Domnului este în mod misterios
simbolul moştenirii noastre. Toată istoria Tărâmului făgăduinţei începe cu un mormânt.
Atunci când Avram ajunge în ţara promisă lui de către Domnul, ţara aceea este deja
ocupată. Şi tot ceea ce părintele nostru întru credinţă reuşeşte să obţină, este un
mormânt pentru soţia lui Sara. Un petec de pământ care nici măcar nu este al lui.
De aici şi cu acesta, începe adevărata istorie a oamenilor cu Dumnezeu. Comuniunea
dintre pământ şi Cer începe în cel mai înfricoşător loc al nostru, cel simbolizând
extrema destrămare.
Cristos face acelaşi lucru. Începe zidirea Împărăţiei
dintr-un mormânt. Nici acesta nu e al Lui. Îl primeşte de la Iosif din Arimatea. Omul
lăsat de unul singur nu poate oferi decât morminte. Însă Dumnezeu ia “non-oferta”
noastră, pentru a o transforma într-un loc de viaţă. Şi din mormântul lui Isus, la
fel ca din acel mormânt al Vechiului Testament, chip al acestuia, începe Ierusalimul
Ceresc. Unde este moarte boldul tău? Unde este iadule biruinţa ta?
La fel ca
Iosif din Arimatea, să oferim şi noi mormintele existente în viaţa noastră lui Cristos,
pentru ca El să le transforme în locuri de comuniune cu Dumnezeu. Papa Francisc ne
îndeamnă: “Cristos a învins răul, dar datoria noastră este aceea de a primi această
victorie în viaţa noastră, în societatea noastră, în istoria noastră”.
Rămâne
totuşi o dilemă: cum să facem în mod concret acest lucru? Cum să-L zărim pe Cristos
Înviat, cum să ne bucurăm de El şi cu El, când lumea ne împroaşcă zilnic, fie la nivel
personal, fie la nivel familial, fie la nivelul societăţii în care trăim, cu mizerie,
cu durere şi cu suferinţă? Cum să întrezărim, dincolo de această consistentă perdea,
bucuria Învierii? În mod paradoxal, tocmai în situaţia precară din această Vale a
plângerii, Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie răspunsul.
Pentru a-l afla, să
încercăm să ne lăsăm conduşi de mână, de primii martori ai acestui extraordinar eveniment.
În primul rând de mironosiţele femei, care găsesc în calea lor o mare piatră de poticnire.
Între ele şi Învăţătorul lor preaiubit stă un obstacol aparent de netrecut. Însă când
se aşteaptă mai puţin şi într-un mod cu totul negândit, un Înger este lângă ele pentru
a înlătura piatra din sufletele lor: “Nu este aici. A înviat!”
Petru şi Ioan,
la rândul lor, auzind cele spuse de femei, aleargă la mormânt şi găsesc un giulgiu
pe care o lumină misterioasă a imprimat chipul tainic al Domnului, ascunzând şi dezvăluind
totodată misterul Învierii.
Maria Magdalena, cea numită de tradiţie pentru
iubirea ei de Dumnezeu “cea asemenea cu Apostolii”, nu se poate despărţi în nici un
chip de locul în care Învăţătorul a fost ascuns privirilor. Aşteptând lângă mormânt,
îl zăreşte pe Isus fără să-l recunoască. Îl crede un grădinar şi nu este departe de
adevăr, trăind fără să-şi dea seama o realitate descrisă de cuvintele psalmului: “Doamne,
Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta
Ta”. Creatorul o cheamă pe nume şi în acel moment sufletul ei şi al omului dintotdeauna
recunoaşte glasul Domnului din Grădina Raiului, cu care în «vremurile bune», acum
reînoite, era într-un continuu dialog. Ochii ei plini de lacrimi, tainice lacrimi,
numite într-un mod atât de inspirat de către Sfântul Părinte Papa Francisc “ochelarii
cu care reuşim să-L vedem pe Dumnezeu”, aceşti ochi copleşiţi de durere îl văd pe
Domnul. Şi inima este copleşită de iubire.
Maica Sfântă este cea aparent absentă
din acest cadru. Cea binecuvântată între femei, mai înaltă şi mai mărită decât toţi
heruvimii şi serafimii la un loc, este cea care renunţă la sine, la tot ce este al
Ei, pentru a face loc lui Dumnezeu. La Buna Vestire, la fel ca şi la Înviere: un “da”
nesfârşit şi pe veci spus Celui Preaînalt. Misticii cu toţii ne spun că Ei îi apare
mai întâi Fiul înviat. Şi oare ar putea fi altfel? Trup din trupul Ei, sânge din sângele
Ei. Fiica Lui şi Maica Lui. Fiul Ei şi Creatorul Ei. Ea este cea care ne conduce şi
ni-L arată într-un mod cu totul special pe Fiul.
Iubiţi fraţi şi surori
în Cristos, De vrem să-L vedem cu adevărat, nu există pietre şi greutăţi să
ne oprească. Tocmai în locurile unde ne simţim morţi sau neputincioşi, găsim semnele
care ne spun că El a trecut deja pe acolo şi a învins. Suferinţa şi lacrimile, departe
de a ni-L ascunde, sunt ochelarii cu care îl întrezărim chiar lângă locul îngenuncherii
noastre.
Şi dacă toate acestea nu ar fi, Maica lui Dumnezeu şi a noastră ne
naşte încontinuu cu lacrimile Ei, la realitatea noastră nouă, realitate răscumpărată
de către Fiul Ei, răstignit şi Înviat, aceea de împreună fii ai Tatălui Ceresc. Pe
noi cei ce suntem “fiii lacrimilor Ei”!
Tuturor, dimpreună cu Preasfinţiile
Lor, Episcopii Claudiu şi Mihai, Vă dorim Sărbători Sfinte şi binecuvântate, alese
haruri cereşti şi bucurie deplină în Domnul Isus cel Înviat din morţi!
Cristos
a înviat! Adevărat a înviat!
Cardinal † Lucian
Arhiepiscop şi Mitropolit Arhiepiscop Major
Dată în Blaj,
la 5 mai, Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos Anul Domnului 2013