Consideraţii omiletice la a V-a Duminică a Paştelui: Isus Cristos, măsura fără măsură a iubirii

(RV - 27 aprilie 2013) E ziua Domnului. Există cuvinte ce izvorăsc din inimă şi merg la inimă doar în clipa despărţirii, în momentele de adio. Ultimele cuvinte rămân întipărite pentru totdeauna în amintirea noastră: sunt cuvinte memorabile.
Ştim că plecarea într-o mare călătorie este întotdeauna caracterizată de emoţii. Acestea sunt cu atât mai intense dacă e vorba de o plecare definitivă. Despărţirea de cei dragi sau de cei cu care ne-am familiarizat ca şi gândul că va trebui să găsim alţi tovarăşi de drum cu care să înfruntăm împreună riscurile şi să împărtăşim noutatea vieţii, nu lasă pe nimeni indiferent.

Cristos însuşi a trăit această atmosferă particulară în preajma plecării care pentru el însemna păşirea pe drumul Crucii pentru a fi preamărit de Tatăl. „Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că îi venise ceasul ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit” (Ioan 13,1).

Apostolul Ioan, martorul privilegiat al acelei ore, a păstrat cu grijă deosebită cuvintele lui Isus, ca într-un scrin, adevărată comoară pentru ucenicii de mai târziu care vor crede în el.
Astăzi, la Liturghia duminicală, Biserica deschide această comoară spre a da citire înaintea comunităţii, testamentului lăsat de Isus. Un singur cuvânt exprimă concis misiunea lui Isus: iubirea. Este porunca nouă a dragostei, distinctivul discipolilor săi din toate timpurile: „Precum v-am iubit eu pe voi, tot aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii” (Ioan 13, 34).

Treptat liturgia Cuvântului ne introduce într-o nouă etapă a preamăririi lui Isus, cea a misterului Înălţării la cer, de unde îl va trimite pe Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul.
Prin el, ucenicii şi toţi care cred în el devin capabili să trăiască dăruirea de sine pentru alţii, totală şi definitivă. Este vorba de iubirea gratuită, binevoitoare, dăruitoare, rodnică şi înnoitoare, ca cea dovedită de Cristos şi care dă naştere unei lumi noi. Este lumea pe care apostolul Ioan, cu ochii săi de profet, a întrevăzut-o coborând din înălţimi, făcând să se nască un cer nou şi un pământ nou, realităţi prefigurate de cetatea sfântă a Ierusalimului ceresc despre care vorbeşte prima lectură luată din cartea Apocalipsului 21,1-5.

Dar în preajma plecării lui Isus, se strecoară pe nesimţite şi umbra Satanei care a intrat deja în inima lui Iuda. Se simte frigul nopţii ca şi vântul trădării suflând printre pomi în grădina de măslini. La orizont se profilează lepădarea lui Petru şi se aud paşii ucenicilor în fugă lăsându-l pe învăţătorul lor singur în mâinile potrivnicilor care îl arestează. Toţi par să se sustragă iubirii, poruncii celei noi. Sunt cuprinşi de panică. Domneşte întunericul.

Să deschidem acum scrinul şi să ascultăm cuvintele testamentare ale lui Isus culese de apostolul Ioan şi păstrate cu sfinţenie în cea de-a patra evanghelie. A scris-o pentru discipolii din toate timpurile, deci şi pentru noi, cu scopul declarat „ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţă în numele lui” (Ioan 20,31).

Evanghelia duminicii este de la Ioan 13,31-33a.34-35. După ce a ieşit Iuda, Isus a spus: "Acum a fost preamărit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preamărit în el. Iar dacă Dumnezeu a fost preamărit în el, Dumnezeu la rândul său îi va da propria mărire şi i-o va da curând. Copilaşii mei, încă puţin timp mai sunt cu voi. Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Precum v-am iubit eu pe voi, tot aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Din aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii.

Acum, Fiul Omului a fost preamărit, iar prin el a fost preamărit Dumnezeu.
Dacă în prima parte a Evangheliei după Ioan, Isus apare ca purtătorul luminii adevărate care luminează pe tot omul care vine în lume şi dătătorul vieţii adevărate, în discursurile de „adio”, Isus se prezintă ca revelatorul iubirii.
Înainte de a fi un distinctiv, un semn de recunoaştere a ucenicilor, iubirea este un semn de recunoaştere a Tatălui şi a Fiului. Gloria la care se referă nu este altceva decât epifania sau manifestarea iubirii până la moartea pe cruce. În semnul violent al Calvarului se manifestă iubirea Tatălui, adică puterea mântuitoare, căci „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe unicul său Fiu”. Iar pe Cruce, slava Fiului se manifestă în încredinţarea totală în mâinile Tatălui. Este punctul cel mai de sus, momentul culminant în care se dezvăluie lumii chipul lui Isus.

În fapt, Evanghelia după Ioan cuprinde o succesiune de semne, minuni şi imagini ce luminează treptat taina lui Cristos. Isus se prezintă ca pâinea vieţii, lumina lumii, poarta pe care trece turma, păstorul cel bun, învierea şi viaţa: calea, adevărul şi viaţa. În vârful acestor manifestări se află slava, culmea iubirii iar de aici se vede nu numai Crucea dar şi răsăritul soarelui din duminica Învierii.
După manifestarea slavei divine, drept culme a iubirii, Isus lasă ucenicilor marele său consemn: „Copilaşii mei, încă puţin timp mai sunt cu voi. Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Precum v-am iubit eu pe voi, tot aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţi” (Ioan 13, 33-35).

Un dar ce nu este o lege oarecare din Vechiul Testament; nu este un cod moral. Este ceva cu totul nou deoarece are la bază amintirea celui mai important gest din tot Noul Legământ, şi modelat după dăruirea totală a Fiului lui Dumnezeu, care la ultima cină, cina cea de taină, s-a dat pe sine ca pâine ce se frânge pentru mântuirea tuturor. De aici reiese că iubirea despre care vorbeşte Isus este posibilă doar prin deschiderea faţă de darul lui Dumnezeu. Trebuie să ne eliberăm de inima vechiului Adam pentru a putea iubi cu inima lui Dumnezeu.

De aceea, există un al doilea aspect al dragostei: modelul ei. „Să vă iubiţi unii pe alţii precum v-am iubit eu pe voi” sau, potrivit altei traduceri „să vă iubiţi unii pe alţii pentru că eu v-am iubit”.

Pentru ce toate acestea? Răspunsul este unul singur: pentru că iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni trece prin gloria crucii. Într-adevăr, iubirea se măsoară pe lemnul crucii: pe lungimea şi lăţimea ei, pe lărgimea braţelor sale.
Ridicată în afara vechiului Ierusalim, pe un teren profan şi profanat, în jurul crucii lui Isus se construieşte de acum noul Ierusalim, cetatea acelora care se lasă călăuziţi şi întăriţi de pilda lui Isus, cetatea celor care se hrănesc cu rodul sacrificiului lui Isus pentru viaţa lumii.

Desigur, cine se străduieşte să trăiască în iubire, să onoreze distinctivul identităţii creştine, are deseori senzaţia falimentului, a eşecului total. Este senzaţia tulburătoare a Crucii.

Cu toate acestea creştinii nu-şi pierd speranţa. Ştim că în felul acesta se edifică cetatea nouă despre care vorbeşte vizionarul din insula Patmos, apostolul Ioan într-o scenă luminoasă, revelatoare a împărăţiei veşnice. Să trăim mereu ca unii cărora Isus ne-a dobândit dreptul de cetăţenie în noul Ierusalim spre care se îndreaptă Biserica şi întregul univers.

În noua creaţie nu mai există loc pentru regiunea populată de monştri şi de forţele ostile lui Dumnezeu. Citim în Apocalips 21,4 că „nu va mai fi moarte, nici plâns, nici strigăt, nici durere, căci lumea cea dintâi a dispărut".

Misterul pascal al morţii şi învierii lui Isus a declanşat un proces de reînnoire cosmică ce pune totul în mişcare spre o noutate ultimă şi definitivă cuprinsă în Ziua Domnului.

În acest timp pascal, Liturghia rămâne ancorată în evenimentul central al Învierii lui Isus. Suntem toţi invitaţi să descoperim harul acestui timp sfânt adoptând un nou stil de viaţă la baza căruia se află darul cel nou al iubirii curate, gata de jertfă. „Din aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (Ioan 13,35).

Să mai notăm că potrivit apostolului Ioan, aici nu este vorba doar de o poruncă ce rezumă Legea şi Profeţii, cum au înregistrat ceilalţi evanghelişti, ci este chiar numele lui Dumnezeu. Dacă „Dumnezeu este iubire”, atunci semnul distinctiv al creştinului nu poate fi altul: iubirea este şi numele său originar iar iubirea reciprocă devine semnul cel mai credibil şi eficace pentru ca lumea să creadă.

Isus vorbeşte despre o poruncă nouă, cea din urmă şi definitivă, singura călăuză a Noului Legământ. Este nouă pentru că vrea reciprocitate. „Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuşi” cerea şi Vechiul Testament (Levitic 19,18); spusese acesta mai înainte însuţi Isus la Matei 22,39, dar aici precizează „să vă iubiţi aşa cum v-am iubit eu pe voi”. Suntem chemaţi la dăruirea totală şi definitivă a vieţii asemenea lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Singurul loc din care poate izvorî această iubire este experienţa de a fi fost iubiţi şi faptul de a se lăsa iubiţi, acum, de Dumnezeu.

Iubirea înseamnă îngăduinţă, toleranţă, înţelegere, împărţire cu alţii, propunerea neagresivă a adevărului, atenţie faţă de semenii mai puţin avantajaţi, respectarea pasului de mers al fiecăruia. Toate acestea ca lumea să creadă că „sunteţi ucenicii mei”, spune Isus, „şi crezând să aibă viaţă”.

Acum ştim bine: creştinii, după exemplul lui Isus, se recunosc după iubirea lor şi serviciul reciproc.

Calea mărturiei este anevoioasă. Dar nu uităm: credinţa mişcă munţii din loc, iubirea însă face mari lucrurile mici; face uşoare pe cele dificile; posibile pe cele imposibile.

Cred că iubirea trece prin cruce, care nu este doar simplu sentiment ci atenţie, respect, înţelegere, serviciu, dăruire, răspundere, încredere.

În încheiere amintim cuvintele din cartea Leviticului 20,7 - „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul Dumnezeul vostru” precum şi îndemnul lui Isus "Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv!” ... „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5,48).

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 13 mai 1995, reîntregit la 1 mai 2010 şi reintegrat sâmbătă 27 aprilie 2013)

Aici serviciul audio: