50 de ani de la Pacem in Terris, enciclica care susţine ineluctabilitatea păcii

(RV – 11 aprilie 2013) O „mare zi” pentru Biserică şi pentru întreaga umanitate: astfel a definit mons. Loris Capovilla, cel care a fost secretarul particular al papei Ioan al XXIII-lea, ziua de 11 aprilie 1963, în care pontiful supranumit „cel bun” a semnat enciclica Pacem in Terris, documentul care a îndemnat întreaga umanitate să se angajeze în favoarea păcii şi a colaborării între popoare. Intervievat de Laura De Luca, mons. Capovilla a amintit spiritul care a dat naştere enciclicei.

Mons. Loris Capovilla: „A fost o zi mare pentru Biserica Catolică şi pentru întreaga umanitate, pentru că era primul document care – sub inspiraţia Domnului – a fost adresat de papa Ioan al XXIII-lea nu doar cardinalilor, arhiepiscopilor, episcopilor, dar – pentru prima oară – era destinat tuturor bărbaţilor şi femeilor de bunăvoinţă. „Pacem in Terris”, ultima enciclică a lui Ioan al XXIII-lea reprezintă serviciul dar şi mărturia extremă a unui părinte care se adresa întregii familii umane, îndemnându-i pe toţi oamenii să se recunoască ca fiind fii ai lui Dumnezeu.

Acea învăţătură a suscitat o enormă impresie şi a fost primit asemenea unui testament pe care un părinte înţelept şi iluminat îl destina familiei umane sfâşiate de interese contrastante şi de aversiuni fără sens şi uneori implacabile.

Papa Ioan al XXIII-lea a spus în această enciclică: „Aspectul personal al acestei enciclice este mai ales exemplul pe care am vrut să-l dau în cursul vieţii mele, după indicaţia micului volum Imitaţiunea lui Cristos, citit în perioada tinereţii: şi anume 'omul pacific face mai mult bine decât omul instruit'”.

Ioan al XXIII-lea nu şi-a asumat titluri precum reformator şi dătător de soluţii magice la problemele ridicate de dramatica situaţie a lumii, ci a dorit să-şi îndeplinească datoria de a catehiza cu iubire şi de a merge alături de toţi cei pe care-i asculta şi cărora le atrăgea atenţia.

Fără nicio îndoială, el a promovat o acţiune capilară pentru a susţine posibilitatea păcii în contrast cu acţiunile războinice; s-ar putea spune că a susţinut ineluctabilitatea păcii.

Vor fi necesari ani, chiar secole dacă vreţi, pentru a se înţelege. Dar nu are importanţă timpul; important este că nu cultivăm o utopie, ci este ceva sigur, o speranţă; speranţa evanghelică că într-o bună zi oamenii vor aboli violenţa şi vor colabora împreună. Mă gândesc la unele expresii ale pontificatului papei Francisc: vom merge împreună; vom construi împreună şi împreună vom da mărturie despre atotputernicia, bunătatea, îndurarea şi iubirea lui Dumnezeu”.

R.V./A.M.

Aici, serviciul audio: