Consideraţii omiletice la Duminica Floriilor, anul C: Imitarea lui Dumnezeu, urmarea lui Isus

(RV - 23 martie 2013) E ziua Domnului. Cu Duminica Floriilor începe Săptămâna Mare şi Sfântă ce conduce la sărbătoarea anuală a Învierii Domnului.
1. Liturgia Cuvântului - Apostolul, Profetul, Evanghelistul. Această mare duminică este dominată în liturgia şi spiritualitatea ei de lectura Patimii lui Isus după Sf. Luca, evanghelistul care ne însoţeşte în acest an liturgic. Celelalte două lecturi biblice sunt într-un anume sens orientate tematic spre această naraţiune fundamentală. Prima, bazată pe al treilea din cele patru „cânturi ale Slujitorului Domnului”, figură mesianică misterioasă cântată în cartea profetului Isaia (50,4-9), ne prezintă de fapt un personaj salvator care adoptă nu calea triumfului ci calea suferinţei; profilul său nu este unul regal dar cel al unui om umilit.

Şi renumitul imn din c. 2 al Scrisorii Sfântului Paul către Filipeni contemplă „despuierea” lui Cristos care din divinitatea sa glorioasă coboară până la nivelul infim al umanităţii, care este moarte pe cruce, supliciul pe care Roma în destina sclavilor şi teroriştilor. Dar apostolul Paul lasă să se întrevadă deja în imnul său zorii Paştelui când Cristos, după ce a trecut prin galeria obscură a patimii şi morţii, se întoarce în splendoarea dumnezeirii.

Noi, însă, ne fixăm pe scurt atenţia „pe tezaurul patimii Domnului nostru la meditarea căreia suntem invitaţi toţi pentru a ne alimenta şi mântui”, cum spune Imitaţiunea lui Cristos, cunoscuta operă clasică a spiritualităţii creştine.

Redăm din Evanghelia după Sf. Luca cc.12-13, doar câteva sublinieri, potrivit marelui principiu biblic al imitării lui Dumnezeu:
Pe când îl duceau pe Isus spre Calvar, l-au prins pe un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, şi i-au pus crucea în spate, ca să o ducă în urma lui Isus. După el venea mulţime mare de popor şi femei; acestea îşi băteau pieptul şi-l plângeau. Isus s-a întors spre ele şi le-a spus: "Fiicele Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri!
Când au ajuns la locul numit al Căpăţânii, i-au răstignit acolo pe Isus şi pe cei doi făcători de rele, unul la dreapta şi altul la stânga. Isus se ruga: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac. Unul din cei doi răufăcători a zis. Pentru noi pedeapsa e meritată, căci primim cele cuvenite pentru faptele noastre; acesta însă nu a făcut nici un rău". Apoi a adăugat: "Isuse, aminteşte-ţi de mine, când vei veni în împărăţia ta". Isus i-a spus: "Îţi spun adevărul: astăzi vei fi cu mine în paradis". Era cam pe la ora a şasea şi s-a făcut întuneric peste tot pământul căci soarele s-a întunecat. Isus a strigat cu glas puternic: "Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul! Şi spunând aceasta şi-a dat duhul (Luca 23).

2. Două părţi, de bucurie şi de tristeţe. Liturghia Duminicii Floriilor se desfăşoară în doi timpi: binecuvântarea ramurilor, justificată de povestirea evanghelică a intrării lui Isus în Ierusalim, şi începutul săptămânii sfinte prin lectura patimilor lui Isus - anul acesta - după Sfântul Luca. Simţăminte de bucurie şi de tristeţe umplu inima creştinilor în această zi.

Sentimentele de bucurie sunt exprimate de aclamaţia din timpul procesiunii cu ramuri, imitându-i pe copii evreilor care în acea zi strigau într-un glas. Osana, Fiul lui David! Binecuvântat să fie cel care vine în numele Domnului. Sentimente de mâhnire, premergătoare căinţei şi speranţei se nasc în inimile credincioşilor în timpul lecturii prelungite a patimii Domnului, proclamată pe roluri şi ascultată de toţi în picioare şi în totală tăcere.

3. Invitaţie liturgică. La începutul Liturghiei preotul adresează această invitaţie sau una asemănătoare: Fraţilor preaiubiţi, în timpul postului de patruzeci de zile ne-am pregătit inimile prin pocăinţă şi fapte de iubire iar azi ne-am adunat să începem cu întreaga Biserică celebrarea misterului pascal, al moţii şi învierii Domnului nostru Isus Cristos, mister pentru îndeplinirea căruia el a intrat în cetatea sa, Ierusalim.
Celebrând, aşadar, cu toată credinţa şi evlavia intrarea mântuitoare a lui Isus, să-l urmăm şi noi pe Domnul, pentru ca împărtăşindu-ne, prin har, de crucea lui, să avem parte de înviere şi viaţă.

4. Intrarea în Ierusalim. Relativ la intrarea lui Isus în Ierusalim observăm că nu este vorba de intrarea Regelui mesianic, care înaintează călare pe un cal de luptă pentru a lua în mâini puterea politică a Oraşului sfânt. Intrarea este modestă şi paşnică: înaintează călare pe un măgăruş - o măgăriţă şi cu ea un mânz, cum se citeşte la Matei şi Marcu şi în profetul Zaharia 9,9: Spuneţi fiicei Sionului. Iată regele tău vine la tine blând, aşezat pe o măgăriţă şi un mânz, puiul unui animal de povară (Mt 23,5).

Fragmentul intrării lui Isus în Ierusalim trebuie pus în legătură cu ceea ce urmează imediat şi în care se citeşte că Isus După ce s-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: ’Dacă ai fi cunoscut în ziua aceasta calea spre pace. Acum însă este ascunsă pentru ochii tăi’ (Lc 19, 41-42).

Sperăm ca ochii noştri spirituali să fie bine deschişi în timpul celebrării riturilor pascale, ca să putem înţelege ceea ce contribuie la pacea noastră lăuntrică.
Este ziua în care se deschide pentru noi cei de azi calea păcii.
Încă o dată!

5. Patima lui Isus. Ascultând azi proclamarea patimilor Domnului, oricine îşi poate da seama că nu este vorba de o lectură biblică oarecare, în care se povesteşte sfârşitul tragic al lui Isus. Este vorba de „Evanghelia Evangheliilor”, despre anunţul prin excelenţă al mesajului creştin pe care Biserica îl adresează oamenilor din toate timpurile şi pe care apostolul Paul l-a condensat în această profesiune de credinţă: V-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi s-a arătat lui Chefa (Petru) şi apoi celor doisprezece…Aşadar, atât eu, cât şi ei, noi predicăm astfel, iar voi astfel aţi crezut (1Cor 15,3-11).

5. Sublinieri pentru Evanghelia lui Luca. Referitor la povestirea patimii lui Isus după evanghelistul Luca - propusă pentru ciclul Anului C - trebuie să facem unele consideraţii, utile pentru a remarca diversitatea povestirii lui Luca în raport cu naraţiunea celorlalţi evanghelişti. Fiecare dintre ei, de fapt, deşi povestind mai mult sau mai puţin aceleaşi episoade, le meditează în mod diferit; este ceea ce se întâmplă oricărui creştin şi în zilele noastre.

Potrivit lui Luca, care a început Evanghelia sa prezentând diferite personaje: Maria, Iosif, Zaharia, Elisabeta, Simeon şi Ana, care şi-au pus viaţa în slujba lui Dumnezeu, patima lui Isus este prezentarea lui Isus, care duce până la limitele extreme, planul de a sluji Tatălui său.

Dacă am vrea să aflăm o legătură între patima lui Isus şi o povestire pusă la începuturile evangheliei lui Luca, am putea să o găsim în discursul lui Isus la Nazaret, în care, citând din profetul Isaia, a spus că Domnul îl consacrase ca să vestească evanghelia la cei săraci ( Cf Lc 4,14), sau în ultimele cuvinte rostite de el pe cruce: Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu (Lc 23,45). Şi în toată viaţa sa pământească Isus a fost fidel consemnului pe care i l-a dat Tatăl.

6. A se încrede în Isus. Dar, pentru ca să nu ne gândim, în lectura sau ascultarea patimii lui Isus, că este vorba doar de moartea unui profet credincios lui Dumnezeu până la ultima suflare, evanghelistul Luca îl prezintă pe Isus ca revelaţia şi expresia milostivirii lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor.
Din acest motiv Luca scoate în relief cum Isus „l-a privit fix pe Petru” care îl renegase, pentru a-l face să înţeleagă că, în ciuda trădării, îi voia binele, îl iubea (Lc 22,61) Apoi, singurul dintre evanghelişti, subliniază rugăciunea lui Isus pentru cei care îl răstigneau: Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac (Lc 23,34) şi, tot singurul dintre evanghelişti, aminteşte cuvintele spuse unuia dintre răufăcătorii răstigniţi alături de el, tâlharului din dreapta crucii: „Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis” (Lc 23,43).

Ne întrebăm în adâncul inimii: Va fi milostiv şi cu noi? Speranţa noastră nu este precum cea a câştigului la jocurile de hazard. Este o speranţă bine fundamentată. Se reaprinde la gândul că „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16).

Într-un minunat comentariu la episodul despre femeia prinsă în adulter şi salvată de Isus, părintele Ermes Ronchi din Congregaţia Servilor Mariei, scrie că Isus ştie că „omul nu este echivalent cu păcatul său”, şi că „orice făptură umană este pentru el mult mai mare, mai nobilă şi mai frumoasă decât trădarea sa” (din cotidianul Avvenire, 31 mai 2001).

Şi continuă: „Numai crucea înlătură orice dubiu, este dezvăluirea supremă a lui Dumnezeu. Crucea este abisul unde Dumnezeu devine iubitorul.

„Aminteşte-ţi de mine”, se roagă frica omului. „Vei fi cu mine”, răspunde iubirea.

„Aminteşte-ţi de mine”, imploră tâlharul. „Azi vei fi cu mine în Rai”, îl asigură Nevinovatul. Şi se preocupă, până şi în clipa extremă a agoniei, nu de sine, ci de o speranţă pentru cel care moare alături de el. Acolo, în acel răufăcător osândit şi executat, a fost consacrat misterul persoanei umane; în limita sa ultimă omul e încă demn de iubire şi salvat. Nimeni nu este pierdut pentru totdeauna, nimeni nu va putea fi atât de departe încât să nu mai poată fi ajuns de acest cuvânt al Mântuitorului: „Vei fi cu mine!”

Braţele lui Isus, întinse şi pironite într-o îmbrăţişare ce nu se poate renega, spun numai primire ce nu exclude pe nimeni, porţi ale Edenului larg deschise pentru totdeauna, inimă dilatată până la laceraţie cu mult înainte de prima lovitură de suliţă: este geneza omului în Dumnezeu.

Sunt zilele destinului nostru: omul se naşte din inima străpunsă a creatorului său”.
Să ne încredinţăm lui Isus şi să avem încredere în el. Este mesajul cultivat de Sfânta Faustina Kowalska, apostola Divinei Milostiviri: JEZU UFAM TOBIE, Isuse mă încred în tine!

(RV - A.Lucaci - material omiletic din 27 martie 2010 revăzut sâmbătă 23 martie 2013)

Aici, serviciul audio: