Câteva minute în Capela Paulină, locul de la care porneşte procesiunea conclavului

RV 12 mar 2013. La 16.30, marţi, 12 martie, televiziunile din lumea întreagă au preluat imaginile cu procesiunea de câteva minute, în care cei 115 cardinali electori îşi îndreptau paşii, purtând pe umeri povara unei misiuni unice în lume, spre Capela Sixtină, acolo unde începe şi se încheie al doilea conclav din mileniul al treilea.

Dar de mare importanţă simbolică şi artistică este şi locul de pornire a procesiunii, aşa numita „Capelă Paulină”, împodobită la rândul său de două capodopere semnate de Michelangelo. Este locul în care noul Pontif, mai înainte de a se prezenta lumii, va trăi în rugăciune, în faţa Preasfântului Sacrament, primele momente ale pontificatului său.

Când noul Papă va intra singur – cu onoarea şi povara misiunii pe umerii săi – îl va avea pe Petru la dreapta şi Paul, la stânga, piatra şi focul, aducându-i aminte de cele două îndatoriri supreme ale slujirii sale: să întărească Biserica în credinţă şi să vestească Evanghelia la toate popoarele. Va începe de aici, în genunchi, cufundat în reculegere, între frescele şi decoraţiunile policrome ale Capelei Pauline, misiunea noului Succesor al lui Petru. Un spaţiu de rugăciune şi de artă cu totul special, la câţiva metri de Capela Sixtină, pe care papa Paul al III-lea a ridicat-o între 1537 şi 1540 cu ajutorul lui Antonio da Sangallo. Dar mai ales, un spaţiu legat în mod ideal de Capela Sixtină prin aceeaşi mână a geniului de acum septuagenar, Michelangelo Buonarotti. Pe pereţii laterali, unul în faţa celuilalt, Michelangelo a pictat în opt ani, între 1542-1550, Răstignirea Sfântului Petru şi Convertirea lui Saul.

Ambele scene redau mase de oameni, care la prima vedere trimit cu gândul la aglomeraţia umană din fresca „Judecăţii de apoi”. Dar aici, subliniază experţii, Michelangelo nu organizează spaţiul de o manieră coerentă, preferând o dispunere a figurilor care să sugereze în cel care priveşte sentimentul de agitaţie. În ambele cazuri, Michelangelo fotografiază clipa unei drame. În scena Sf. Paul, este predominant sentimentul de panică, datorită fulgerului dezlănţuit din înălţimi de mâna lui Cristos în direcţia lui Saul, care zace la pământ, cu braţul stâng apărându-şi faţa, având alături calul care se propteşte energic, în timp ce lumea din jur priveşte înmărmurită spre cer. În Răstignirea lui Petru, încordarea nu se percepe în trupuri ci în privirile celor prezenţi. Priviri încruntate, indirecte, resemnate şerpuiesc spre vizitator sau înconjoară lemnul răsturnat, pus în diagonală, pe care primul dintre apostoli stă să fie înălţat.

E uşor de închipuit că ochii noului Papă vor fi impresionaţi mai ales de chipurile celor doi apostoli. Chipul orbit de lumină cerească şi totuşi senin al Sf. Paul, pictat anacronistic cu trăsăturile unui om înaintat în vârstă – cu alte cuvinte, transformat într-un ‚adult’ pe planul credinţei – şi chipul tensionat şi întortocheat al sf. Petru, surprins într-o singulară torsiune a bustului înainte şi înapoi, care-l face să lanseze o privire în urmă.

Celebrând redeschiderea Capelei Pauline în 2009, la încheierea lucrărilor de renovare, Benedict XVI a dat o explicaţie magistrală celor două chipuri. Ambele, a spus atunci papa Benedict, „stau unul în faţa celuilalt. Mai mult, am fi tentaţi să credem că chipul lui Petru este îndreptat spre chipul lui Paul, care, la rândul său, nu vede, dar poartă în sine lumina lui Cristos înviat. E ca şi cum Petru, în ceasul încercării supreme, ar căuta acea lumină care i-a dăruit adevărata credinţă lui Paul. Iată, aşadar, că în acest sens, cele două icoane pot deveni două acte dintr-o unică dramă: drama misterului pascal, Crucea şi Învierea, moartea şi viaţa, păcatul şi harul. Ordinea cronologică dintre cele două evenimente reprezentate este, probabil, inversată, dar iese în evidenţă planul mântuirii”. Şi papa Benedict încheia, ca o presimţire a rugăciunii stabilite pentru noul Papă în Capela Paulină: „Aici nu se fac celebrări solemne cu poporul. Aici, Succesorul lui Petru şi colaboratorii săi meditează în tăcere şi se închină lui Cristos cel viu”.

(rv – A. De Carolis/A.D.)