Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Postul Mare, C: Marea parabolă a întoarcerii la Tatăl

(RV - 9 martie 2013) E ziua Domnului. Dumnezeu, creatorul universului şi părintele îndurărilor ne invită la sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Duminica a IV-a din perioada de pregătire la sărbătoarea anuală a Învierii Domnului este numită şi „Laetare”, verb latin la imperativ care înseamnă „Bucură-te!”. Este folosit la începutul liturghiei în cântarea de intrare luată din profetul Isaia 66,10: Bucură-te Ierusalime, tresăltaţi de bucurie voi toţi care-l iubiţi; bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă voi care eraţi trişti; astfel vă veţi hrăni şi vă veţi sătura cu belşugul mângâierilor sale!
1. Mângâierile lui Dumnezeu. Şi mari sunt mângâierile oferite creştinilor prin lecturile biblice propuse la Liturghia acestei duminicii. Se proclamă cu glas tare iubirea constantă şi îndurătoare a lui Dumnezeu ce caracterizează istoria biblică ca şi viaţa întregii Biserici.
În prima lectură luată din cartea lui Iosua 5, 9a.10-12, aflăm că poporul lui Dumnezeu intrând în ţara promisă, celebrează Paştele: În zilele acelea, Dumnezeu i-a spus lui Iosua: "Astăzi am îndepărtat de la voi înjosirea îndurată în Egipt". Israeliţii şi-au aşezat tabăra la Ghilgal şi au sărbătorit Paştele acolo, în şesul Ierihonului, în ziua a paisprezecea a lunii, seara. A doua zi de Paşte au mâncat din roadele pământului, azimă şi boabe fierte. Din ziua aceea, mana a încetat a mai cădea, de vreme ce mâncau din roadele acelei ţări. Israeliţii, nemaiavând mană, au mâncat, începând din acel an, din roadele ţării Canaanului.

Astfel, trecerea de la robia egipteană la pământul făgăduit a început şi se încheie cu sărbătorirea Paştelui care este darul lui Dumnezeu. Cu intrarea israeliţilor în Palestina se încheie Exodul şi începe împlinirea unei alte promisiuni făcute lui Abraham: darul pământului.
În lectura a doua, apostolul Paul aminteşte creştinilor din Corint că reconcilierea în Cristos Isus - plinătatea istoriei începute cu vicisitudinile lui Israel - este mărturia harului, a iertării şi bunătăţii, a păcii lui Dumnezeu faţă de om: Fraţilor, cine se află în Cristos este o făptură nouă; ce era vechi a trecut, un lucru nou a luat acum fiinţă. Totul vine de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu sine prin Cristos, iar nouă ne-a încredinţat misiunea împăcării. Pentru că Dumnezeu era acela care, în Cristos, împăca lumea cu sine, neţinând seama de păcatele oamenilor, iar nouă ne-a încredinţat propovăduirea împăcării. Noi suntem trimişi din partea lui Cristos şi prin noi, de fapt, vă vorbeşte însuşi Dumnezeu. Vă implorăm deci în numele lui Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Căci pe Cristos, care nu a cunoscut păcatul, pentru noi Dumnezeu l-a făcut una cu păcatul oamenilor, pentru ca prin el noi să dobândim dreptatea lui Dumnezeu (2Cor 5,17-21).

2. Făpturi noi în Cristos. Postul Mare rămâne itinerar de întoarcere la Dumnezeu pentru a fi remodelaţi de mâinile şi degetele sale, re-creaţi prin darul iertării paterne. Înseamnă un adevărat exod, adevărată ieşire din ţara sclaviei şi intrare în pământul marii făgăduinţe a bucuriei învierii cu Cristos. Este un drum de întoarcere la Dumnezeu Tatăl mişcaţi de parabola evanghelică a fiului risipitor, mereu adolescent, care nemulţumit de liniştea casei părinteşti, pleacă în lume, rătăceşte hoinar printre străini, dar, căzut în mizerie, îşi vine în fire, simte foame şi nostalgie, ia drumul întoarcerii spre casă, decis să fie, tot restul vieţii, sluga tatălui său. Mare îi va fi surpriza când va găsi casa părintească cu uşile deschise şi pe bunul tată cu braţele întinse. Aventura sfârşeşte în sărbătoare şi bucurie spre uimirea şi nedumerirea fratelui mai mare, care întorcându-se de la câmp şi auzind muzică şi jocuri în casă, refuză să intre, fiind blocat lăuntric şi ros de invidie.

3. Marea parabolă a milostivirii. Astfel, la mijlocul Postului Mare, Liturghia ne propune renumita parabolă a milostivirii, cea a fiului risipitor, prezentă doar în Evanghelia după Sfântul Luca, în capitolul 15. Este, fără îndoială, parabola lui Isus care a schimbat viaţa celor mai mulţi oameni de-a lungul istoriei creştinismului. Ea continuă să schimbe inimile oamenilor şi astăzi. Sunt însă unii care voind, poate, să arate inutilitatea acestei perle evanghelice pentru omul dornic de libertate, au recurs la deformarea ei, modificându-i finalul luminos.

4. Parodii ale parabolei. De exemplu, în povestirea poetului italian Gabriele D’Annunzio, intitulată „Il figliuol prodigo - Fiul risipitor”, - o parodie a parabolei lui Isus - , se citeşte că fiul mai mic, întors acasă, după ce s-a înzdrăvenit, se răzgândeşte, sustrage de la bătrânul tată cât mai mulţi bani posibil şi se reîntoarce la viaţa destrăbălată de mai înainte.
Era tocmai ceea ce prevedea fiul mai mare, care, imediat ce fusese înştiinţat de întoarcerea fratelui mai mic, a refuzat să intre în casă unde se sărbătorea revenirea celui care „era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit” (Lc 15,32). Există în toate societăţile umane, şi nu doar în Arcadia poeţilor din care făcea parte italianul D’Annunzio, persoane care se încred doar în sine şi nu cred că omul poate fi cucerit de iubirea lui Dumnezeu. Şi scriitorul francez André Gide (1869-1951) în opera sa „Le retour de l'enfant prodigue - Întoarcerea fiului(copilului) risipitor” scrisă în 1909, introduce în povestirea evanghelică un al treilea fiu, mai mic decât ceilalţi doi, care, fascinat de aventura fratelui întors acasă şi solicitat de acesta, decide să plece „pentru a muşca din rodiile sălbatice ale libertăţii” şi să nu se mai întoarcă.
Sunt oameni care atunci când e vorba de alţii, sunt cu totul neîncrezători; nu cred în puterea cuceritoare a iubirii divine; orice încredere acordată altora este pentru ei o greşeală.

5. Mereu în scenă figura Tatălui. Dar Dumnezeu nu gândeşte aşa. Toţi oamenii sunt fii ai săi şi toţi pot fi răscumpăraţi; pot fi recuperaţi nu numai „vameşii” care sunt păcătoşi şi o ştiu bine, dar şi „fariseii” care se cred drepţi şi nu sunt.
Cunoaştem bine parabola. Isus a povestit-o pentru farisei şi pentru cărturari dar şi pentru toţi aceia dintre noi care nu cred în nemărginita milostivire a lui Dumnezeu: „În timpul acela, văzând cum vameşii şi păcătoşii se apropie de Isus, ca să-l asculte, fariseii şi cărturarii cârteau împotriva lui spunând: Acest om se arată prietenos cu cei păcătoşi şi stă la masă cu ei. Atunci Isus le-a spus această parabolă: Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a zis tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine». Şi tatăl le-a împărţit averea” (Luca 15,1-3.11-12). Sunt prezentate astfel toate personajele. Tatăl este acela care rămâne mereu în scenă. Este figura care domină, raportându-se atât la fiul mai mic, cât şi la cel mai mare. Îl lasă pe cel mai mic să plece, îl vede când se întoarce - semn că îl aştepta; aleargă înaintea lui, i se aruncă la gât, îl sărută; îl primeşte şi oferă un ospăţ festiv. Iese din casă şi-l roagă pe fiul mai mare să intre şi el să „facă sărbătoare”; vrea ca şi el să împartă bucuria pentru întoarcerea fiului şi a fratelui.

Să ne oprim acum atenţia asupra fiului mai mic. Pentru a nu face din el un erou în comparaţie cu fratele mai mare, trebuie să spunem clar că este un păcătos şi că ne reprezintă pe toţi, atât când se îndepărtează de casa părintească ducând o viaţă dezmăţată, cât şi atunci când sfârşeşte între porci, cum era lesne de prevăzut.

6. Meditând în urma porcilor. Câteva observaţii. Pentru un evreu din vremea lui Isus, grajdul, coteţul sau împrejmuirea porcilor era o puternică imagine a degradării omului care s-a îndepărtat de Dumnezeu. Pentru evrei porcii erau animale necurate şi de aceea necomestibile. În imaginarul popular, erau simbolul vieţii umane, ajunsă la gradul ei maxim de degradare. Aşa este şi azi. Într-o societate, în care oamenii îl expulzează pe Dumnezeu din minte şi din inimi, două sunt efectele sigure: degradarea morală progresivă şi starea conflictuală permanentă dintre oameni care, dând curs liber instinctelor fac imposibilă viaţa nu numai în oraşe dar şi în sate.

7. Este realitatea zilelor noastre. Cu toate acestea Dumnezeu continuă să investească încredere în omul care, ieşit din mâinile sale, s-a îndepărtat de Creator. În Isus Cristos, Dumnezeu şi-a manifestat „scumpul şi bunul chip patern”, cum se exprima marele Dante Alighieri. Ce l-a făcut pe fiul risipitor să se întoarcă la casa părintească? Desigur, abisul degradării, foamea cumplită dar în primul rând gândul la bunătatea tatălui. „Venindu-şi în fire, şi-a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii tăi” (Luca 15, 17-19).

8. Imaginea paternă de neşters. Fiecare dintre noi ştie, chiar şi din experienţă directă, că deşi asediaţi de cultura materialistă a timpului, oamenii păstrează mereu ideea despre Dumnezeu între cutele creierului. Uneori cutele se deschid iar chipul Tatălui devine viu. Alteori, presate de forţa instinctelor, cutele se strâng, se retrag şi imaginea dispare, dar este mereu acolo, în aşteptare. Această imagine paternă l-a salvat pe fiul aventurier, ajuns în urma porcilor.

9. Europa şi setea de Dumnezeu. Asemenea fiului risipitor şi Europa noastră contemporană are mare nevoie de Dumnezeu, după cum ar avea „mai mare nevoie de Sfântul Benedict decât de bănci”, aşa cum afirma nu de mult un comentator al vieţii Patronului Europei. Însă, ateismul şi secularizarea nu trebuie să sperie prea mult sau să genereze scepticism. Există astăzi o sete de Dumnezeu şi de autenticitate umană, cum poate nu s-a mai verificat niciodată în trecut, observând că discursurile purtând conotaţia gândirii slabe conving pe tot mai puţini. Este un motiv în plus pentru ca creştinul, păzitor şi martor al sacrului, să poată oferi lumii în toată lumina adevărului mărturia trăirii lui Dumnezeu în propria viaţă prin Cristos în Duhul Sfânt.

Cine vizitează Subiaco, oraş de lângă peştera unde s-a retras Sfântul Benedict, Patronul Europei la început vieţii monahale, poate vedea o străveche inscripţie pe care un anonim călugăr de viaţă de obşte a gravat-o pe stâlpul uşii: Nonnisi in obscura sidera nocte micant - Stelele nu strălucesc niciodată mai puternic decât în bezna nopţii”. De ce să nu considerăm că întunericul din societatea de azi este doar o ocazie în plus pentru ca Dumnezeu să se manifeste în plinătatea luminii? Şi pentru timpul nostru contemplaţia devine actul cel mai înalt şi mai plin al spiritului, actul care şi astăzi poate şi trebuie pus la începutul ierarhiei valorice, în vârful uriaşei piramide a activităţii umane.

Ajunşi aproape de sărbătoarea Paştelui, să ne facem urări unii altora pentru ca scumpa şi buna imagine paternă a lui Dumnezeu să predomine în mintea noastră peste oricare altă imagine şi ca răspunzându-i, ca o lumină ce răspunde altei lumini, fiecare dintre noi să-şi poată zice: „Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată am păcătuit! Sunt sigur că el mă va primi. Cu iubirea sa puternică, de neînvins, mă va salva”.

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 17 martie 2007, revăzut sâmbătă 9 martie 2013)

Aici serviciul audio: