Benedict al XVI-lea: a spera în Dumnezeu înseamnă a crede într-o umanitate nouă pe acest pământ

(RV – 8 martie 2013) Tranziţia pe care o trăieşte Biserica în aceste zile de sediu vacant, cu starea de aşteptare şi întrebările atâtor conştiinţe, pune în evidenţă exigenţa şi valoarea speranţei.

Speranţa este legată de certitudinea că este Dumnezeu cel care realizează propriile proiecte în acest nou anotimp care se deschide.
Tocmai virtuţii speranţei Benedict al XVI-lea a dedicat enciclica Spe salvi şi numeroase reflecţii în cursul magisteriului său, pe care vă propunem să le reevocăm împreună.

„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai abandonat?” Este suficient să deschidem televizorul în orice moment al zilei sau să navigăm prin diferite situri de informaţie pentru a asculta strigătul sfâşiitor lansat acum două mii de ani în aramaică de pe Cruce, şi ale cărui ecouri continuă să se audă în miile de limbi ale planetei noastre.

Strigătele ce vin din atâtea zone dezavantajate ale lumii sunt reprezentate deseori de marginalizări, de suferinţe ignorate, de necesităţi de imigrare refuzate, de familii dezmembrate: toate acestea sunt ecouri ale strigătului de pe Golgota.

Amintind de mai multe ori situaţiile de calvar ale epocii noastre, Benedict al XVI-lea ni l-a indicat întotdeauna pe Cristos, spre care trebuie să privim şi în mâinile căruia trebuie să ne abandonăm pentru a transforma disperarea noastră în speranţă fără sfârşit:

• „Isus, cel care în momentul extrem al morţii se încredinţează total în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, ne comunică certitudinea că, oricât de lungi ar fi încercările, oricât ar fi de dificile problemele şi oricât de grea ar fi suferinţa, nu vom cădea niciodată din mâinile lui Dumnezeu, acele mâini care ne-au creat, ne-au susţinut şi însoţit pe drumul existenţei noastre, fiind călăuzite de o iubire infinită şi fidelă”. (Audienţa generală, 15 februarie 2012)

Dar şi pentru un creştin este dificil să-i facă total spaţiu lui Dumnezeu. Astfel credinţa – cea care se traduce de fapt deseori în comportamentele concrete de fiecare zi – este victima diferenţei enorme dintre ceea ce ar trebui să fie şi ceea ce este în realitate.

• „Speranţa noastră este în Dumnezeu, nu în sensul unei religiozităţi generice sau a unui fatalism învelit în credinţă. Noi ne încredem în Dumnezeu care, în Isus Cristos, a revelat în mod complet şi definitiv voinţa sa de a sta alături de om, de a-i împărtăşi istoria, pentru a ne călăuzi pe toţi către Împărăţia sa de iubire şi viaţă. Aceasta este marea speranţă care însufleţeşte sufletul şi îndreaptă, uneori, speranţele noastre” (Angelus, 3 ianuarie 2010)

„Marea speranţă” care „îndreaptă” micile speranţe umane înseamnă, după cum a spus Benedict al XVI-lea:

• „… speranţa creştină depăşeşte aşteptarea legitimă a unei eliberări sociale şi politice pentru că ceea ce a realizat Isus este o umanitate nouă, care vine de la Dumnezeu dar în acelaşi timp încolţeşte în pământul nostru, în măsura în care se lasă umplut de Duhul Domnului”. (Angelus, 7 decembrie 2008)

De asemenea, creştinul nu speră doar pentru sine dar „speră şi pentru alţii” şi doar astfel speranţa devine cu adevărat speranţă şi pentru el – evidenţia Benedict al XVI-lea:

• „De aceea, este vorba de intrarea pe deplin în logica credinţei: de a crede în Dumnezeu, în planul său de mântuire şi, în acelaşi timp, de a se angaja pentru construirea Împărăţiei sale. De fapt, dreptatea şi pacea sunt daruri ale lui Dumnezeu dar necesită bărbaţi şi femei care să fie 'pământ bun', gata să primească sămânţa bună a Cuvântului lui Dumnezeu” (Angelus, 7 decembrie 2008)

RV - A. De Carolis/A.M.

Aici, serviciul audio: