Ultima audienţă generală a lui Benedict al XVI-lea: nu las Crucea, rămân alături de voi în altă formă, vă cuprind pe toţi în iubirea mea

(RV - 27 februarie 2013) Dimineaţă de mari emoţii în Piaţa San Pietro, unde Benedict al XVI-lea a ţinut ultima audienţă generală din pontificatul său, în prezenţa a peste 150 de mii de persoane care l-au aplaudat şi aclamat cu insistenţă. În cateheza sa, Papa a ţinut să sublinieze încă o dată că nu părăseşte Crucea, ci mai mult, „că rămâne în mod nou” alături de Răstignit, „în incinta Sfântului Petru”. Tuturor, Benedict al XVI-lea le-a exprimat gratitudinea sa pentru sprijinul şi afecţiunea primite în aceşti ani, repetând: „Voi continua să însoţesc drumul Bisericii cu rugăciunea şi reflecţia”.

Alessandro de Carolis de la serviciile informative centrale:
• Aş vrea ca salutul şi mulţumirea mea să ajungă apoi la toţi: inima unui papă se lărgeşte la lumea întreagă.

Nu toată lumea încape în Piaţa San Pietro, dar nota entuziasmului ce se ridică cu o octavă când orga începe să răsune la ora 10.37, într-o jubilare de strigăte şi fluturări de steaguri, dă ideea că într-adevăr inima lumii se află acolo şi bate în pieptul celor peste 150 de mii care au purtat - din cartierele romane de dincolo de Vatican precum şi din Australia şi din America Latină - o încărcătură enormă de afecţiune pentru Benedict al XVI-lea. Cadrul şi atmosfera sunt cele potrivite pentru pagini de istorie şi colecţii de amintiri. Ultima audienţă a papei Benedict al XVI-lea, a 348-a, este şi cea care trebuie întipărită în memorie, imagine cu imagine: ultimul tur, lung şi lent, în automobilul papal pentru cel de-al 264-lea succesor al lui Apostolului Petru, binecuvântarea sa pentru cine ar vrea să-i atingă uşor haina, să-i trimită un salut, să spună „mulţumesc”, să-i arate un zâmbet şi o lacrimă.

Timp de zece minute Papa trece prin mulţime în toate direcţiile geometrice pe care le permite Piaţa Bazilicii înainte de a se aşeza pentru ultimul discurs de miercuri, mama tuturor catehezelor. Şi tocmai de aceea nu poate omite să dea încă o dată un răspuns la un gest care cu 16 zile în urmă, s-au putea spune că a zguduit din temelii Biserica universală:
• Am făcut acest pas fiind deplin conştient de gravitatea şi chiar de noutatea sa, dar cu o profundă seninătate sufletească. A iubi Biserica înseamnă şi a avea curajul de a face alegeri dificile, dureroase, având mereu în faţă binele Bisericii şi nu pe sine.

Cardinali, întemeietori de Ordine călugăreşti, şefi de Mişcări şi asociaţii, credincioşi, ziarişti, turişti, simpli curioşi îl ascultă pe Benedict al XVI-lea explicând cum un Papă, tocmai pentru că este al tuturor, nu este pentru el însuşi. „Vieţii sale - pentru a spune aşa - îi este luată total dimensiunea privată”, deoarece acceptând ministeriul lui Petru, acceptă implicit un „totdeauna” şi „pentru totdeauna” şi deci „nu mai există o întoarcere în sfera privată”:
• Decizia mea de a renunţa la exerciţiul activ al ministeriului, nu revocă acest lucru. Nu mă întorc la viaţa privată, la o viaţă de călătorii, întâlniri, recepţii, conferinţe, şi altele. Nu abandonez crucea, ci rămân în mod nou lângă Domnul Răstignit. Nu mai port puterea oficiului pentru conducerea Bisericii, dar în serviciul rugăciunii rămân, ca să spun aşa, în incinta Sfântului Petru.

Însă înainte de a „dispărea” în incinta rugăciunii, departe de lume, lumea cere ca Papa să evoce din nou istoria acestor ani. Astfel, primele aplauze vin când Benedict al XVI-lea aminteşte acea dată de 19 aprilie 2005, şi în care, dezvăluie, o „mare greutate” am primit pe umeri pentru ca să experimenteze apoi că acea greutate era purtată în fiecare zi cu Cristos. „Domnul - povesteşte Pontiful - m-a călăuzit cu adevărat”:
• A fost vorba de un drum al Bisericii care a avut momente de bucurie şi de lumină, dar şi momente nu uşoare; m-am simţit ca Sf. Petru cu apostolii în barcă pe lacul Galileii: Domnul ne-a dăruit atâtea zile cu soare şi adieri de vânt, zile în care pescuirea a fost abundentă; au fost şi momente în care apele erau agitate şi vântul potrivnic, ca în toată istoria Bisericii şi Domnul părea că doarme.

Dar, ploaie sau soare - a continuat imediat Sf. Părinte - niciodată nu a ştirbit această convingere:
• Am ştiut întotdeauna că în acea barcă se află Domnul şi am ştiut mereu că barca Bisericii nu este a mea, nu este a noastră, ci este a sa şi Domnul nu o lasă să se scufunde; El este cel care o conduce, desigur şi prin intermediul oamenilor pe care i-a ales, pentru că aşa a voit. Aceasta a fost şi este o certitudine pe care nimic nu o poate ofusca.

În faţa ochilor papei Benedict, Piaţa San Pietro este ca un ocean de sentimente peste care Timonierul bărcii lui Petru vâsleşte emoţionat, răspunzând cu afecţiune la dovezi de afecţiune. Istoria mea - spune - a fost împărţită cu alţii. „Nu m-am simţit niciodată singur în a purta bucuria şi greutatea slujirii petrine”, subliniază mulţumind cardinalilor şi colaboratorilor din Curia Romană, îmbrăţişând, în fine, cu recunoştinţă pe toţi, cler, călugări, persoane consacrate, credincioşi:
• În vizitele pastorale, în întâlniri, în audienţe, în călătorii, am simţit întotdeauna mare atenţie şi profundă afecţiune; dar şi eu am dorit bine la toţi şi la fiecare, fără deosebire, cu acea dragoste pastorală care umple inima fiecărui păstor, mai ales a Episcopului Romei, a Succesorului Apostolului Petru. În fiecare zi am purtat pe fiecare din voi în rugăciunea mea, cu inimă de tată.

Un tată, continuă destăinuirea papei Benedict, căruia în mulţi i-au scris, începând de la cei puternici la lumea de rând - şi acest lucru - subliniază Pontiful - ne face să atingem cu mâna modul în care Biserica este un „corp viu” care ne uneşte pe toţi într-o „comuniune de fraţi şi surori”:
• A simţi Biserica în acest fel şi a putea atinge aproape cu mâinile forţa adevărului şi iubirii sale, este motiv de bucurie, într-un timp în care mulţi vorbesc despre declinul său. Dar vedem cum Biserica este vie astăzi.

Aplauzele cresc în intensitate şi frecvenţă pe măsură ce Benedict al XVI-lea se apropie de încheierea ultimului său mare discurs. Aminteşte Bisericii că a proclamat Anul Credinţei pentru ca fiecare să se simtă iubit de Dumnezeu, „să simtă bucuria de a fi creştin”, cum scrie şi în mesajul pe twitter, publicat după audienţă. Şi tuturor, fără nici o deosebire şi încă o dată, un „mulţumesc”, poate cel mai important, gratitudinea „pentru respectul şi înţelegerea cu care - recunoaşte - aţi primit această decizie atât de importantă”:
• Eu voi continua să însoţesc drumul Bisericii cu rugăciunea şi reflecţia, cu acea dăruire pentru Domnul şi Mireasa sa, pe care am încercat să o trăiesc până acum în fiecare zi şi pe care aş vrea să o trăiesc întotdeauna. Vă cer să mă amintiţi înaintea lui Dumnezeu, şi mai ales să vă rugaţi pentru cardinalii chemaţi la o sarcină atât de importantă, şi pentru noul Succesor al Apostolului Petru. Domnul să-l însoţească cu lumina şi cu forţa Duhului său.

Ultimele cuvinte ale lui Benedict al XVI-lea sunt universale, îndreptate către lumea întreagă care l-a iubit şi ascultat. Sunt testamentul unui tată şi maestru nu numai de credinţă, dar şi umanitate:
• În inima noastră, în inima fiecăruia dintre voi, să fie întotdeauna certitudinea plină de bucurie că Domnul ne este alături, nu ne părăseşte, ne este aproape şi ne învăluieşte cu iubirea sa. Mulţumesc!

Aic i serviciul audio:

(RV - A. Lucaci)