2013-02-22 16:24:05

Exerciţii spirituale. Cardinalul Ravasi: Rugăciunile noastre nu cad niciodată în gol


(RV – 21 februarie 2013) Reconciliere şi penitenţă, absenţa lui Dumnezeu şi neantul: acestea sunt temele dezvoltate în cadrul meditaţiei de joi, a cardinalului Gianfranco Ravasi, preşedintele Consiliului Pontifical al Culturii, cel care predică Papei şi Curiei Romane Exerciţiile spirituale pentru Postul Mare.

După ce a vorbit despre limitele cu care ne prezentăm în faţa Domnului, despre durerile fizice şi morale, cardinalul Ravasi a propus meditaţie asupra păcatului, vinei şi iertării. „Păcatul” – a evidenţiat – „este un act personal şi i-a naştere din libertatea umană”. Păcatul este revolta, rebeliunea împotriva lui Dumnezeu, devierea de la strada care conduce la Dumnezeu şi mai ales îndepărtarea de Creatorul:

„Păcatul este înainte de toate o realitate; mai ales o realitate teologică. Poate avea şi aspecte psihologice, dar este o realitate teologică. De aceea, Sacramentul Împăcării nu va putea fi niciodată echivalat cu o şedinţă de psihanaliză, pentru că este absolut necesară convingerea existenţei lui Dumnezeu pentru conştientizarea păcatului”.

Convertirea este calea de urmat în vederea schimbării direcţiei, a mentalităţii, aşa cum predica Isus, lăsând în urmă lucrurile de care suntem legaţi, iar acest parcurs implică desigur efort. Cardinalul Ravasi propune o lectură a celei de-a doua Scrisori către Corinteni, a Sfântului Apostol Paul, folosind un termen juridic care exprimă legătura dintre om şi Dumnezeu:

• „Catallasso, catallaghè, tehnic vorbind este verbul care indică actul juridic ce încearcă să reconcilieze doi miri aflaţi în dezacord între ei. Şi există un gest devenit deja faimos – se află şi în jurisprudenţa noastră şi în multe ţări – în cazuri de separare sau de divorţ: de obicei, în mod pur formal, judecătorul, spune că vrea să se ajungă la un acord. Paul foloseşte acest verb, ce are aproape conotaţie de reconcilierea juridică, dar la bază cuvântului se află o dimensiune nupţială, referindu-se la tipul de legătură pe care-l avem cu Dumnezeu – legătură nupţială ce s-a rupt din cauza păcatului”.

În dificilul parcurs al iertării care conduce la a fi fiinţe noi nu lipseşte tensiunea, aşteptarea, „frământarea profundă”, aşa cum spune cardinalul Ravasi:

„În societate nu se dă întotdeauna posibilitatea luării de la început: unii sunt deja etichetaţi chiar dacă, prin lege, există încercări de a recompune şi repropune societăţii o persoană care a greşit. Însă, rămâne pentru totdeauna un soi de ştampilă asupra persoanei care a fost judecată – poate pe bună dreptate – ca fiind păcătoasă. Dar în Biblie acest lucru nu există. Mai ales în profetul Isaia avem imaginea unui Dumnezeu care aruncă la spate păcatele noastre, încât nu le mai vede , nu mai există deloc. Este vorba de o adevărată ştergere a păcatului”.

În jurul temei absenţei lui Dumnezeu şi a neantului s-a conturat cea de-a doua meditaţie a cardinalului Ravasi. În Cartea Pasalmilor – a subliniat cardinalul – această temă se repetă în Psalmul 14 şi 53. Meditaţia s-a concentrat asupra ateismului practic. Absenţa lui Dumnezeu şi neantul: doi termeni care nu sunt sinonimi. Explicaţi în mod simplu, primul se referă la nostalgia de Dumnezeu, în vreme ce neantul este adevăratul rău al culturii din zilele noastre.

„Este indiferenţa, superficialitatea şi banalitatea. Iată de ce continui să mă gândesc cum s-ar putea curma acest soi de ceaţă, de mucegai; este un mucilagiu, ceva moale care nu conţine nicio nostalgie, este gol, este nimic, nu este acel vid în aşteptarea a ceva. Iată noi, din punct de vedere pastoral întâlnim din păcate mai des această formă de ateism”.

Oprindu-se la aspectul legat de tăcerea lui Dumnezeu, cardinalul aminteşte situaţiile în care credinciosul percepe această perspectivă:

• „Ne gândim şi la noi înşine, la situaţiile în care am simţit tăcerea lui Dumnezeu – când nu am fost îndeajuns de fermi, sau când ne-am simţit descurajaţi. Dumnezeu nu dispăruse cu totul de pe orizont, dar nu mai reuşeam să-l auzim. Aş vrea ca noi toţi, care suntem episcopi în majoritate, să ne gândim puţin la cler, la numeroşii preoţi care trăiesc această experienţă, sau care nu-şi dau seama de ce anume au nevoie, de ce anume ar trebui să le dăm”.

Şi cu toate acestea – a continuat preşedintele Consiliului Pontifical al Culturii, la sfârşitul psalmului 22 se exclamă: „Tu mi-ai răspuns!” Astfel, „rugăciunea devine un imn de mulţumire, un semn de încredere după nenumărate zile fără căpătâi, căci rugăciunile noastre nu cad niciodată în gol”.

Aici, serviciul audio: RealAudioMP3







All the contents on this site are copyrighted ©.