Papa Benedict al XVI-lea, colaborator al adevărului

(RV – 19 februarie 2013) „Biserica iubirii este şi Biserica adevărului”. Încă de la începutul Pontificatului, Benedict al XVI-lea a pus accentul pe centralitatea mărturiei adevărului evanghelic. Această provocare există în realitate în ADN-ul creştinului Joseph Ratzinger care, în 1977, a ales ca moto episcopal cuvintele Cooperatores Veritatis (Colaboratori ai adevărului), fiind un fragment din a treia Scrisoare a lui Sfântului Apostol Ioan.

“Câte vânturi doctrinale am cunoscut în aceste ultime decenii, câte curente ideologice, câte mode de gândire”. Noi însă avem o altă măsură: Fiul lui Dumnezeu”, care ne dă „criteriul pentru a face deosebirea dintre bine şi rău, dintre fals şi adevăr”. Când Joseph Ratzinger pronunţa aceste cuvinte, pe 18 aprilie 2005, era doar decanul Colegiului cardinalilor. Şi istoria îi dă dreptate pe deplin în privinţa indicării „dictaturii relativismului” ca una din cele mai urgente provocări pentru Biserica din timpul nostru. În esenţă, Benedict al XVI-lea insista asupra necesităţii mărturisirii adevărului:

• „Sigur, nu suntem noi posesorii adevărului, ci adevărul ne posedă pe noi. Cristos, care este adevărul, ne-a luat de mână şi ştim că ne ţine strâns de mână pe calea încercării entuziaste de a-l afla. A fi susţinuţi de mâna lui Cristos ne face liberi şi siguri în acelaşi timp”. (Discursul către Curia Romană, 21 decembrie 2012)

Deci, adevărul este o Persoană, Isus Cristos. Pe de altă parte, în prima sa Enciclică – Deus caritas est – Benedict al XVI-lea observă că la începutul Creştinismului “nu există o decizie etică sau o mare idee” ci chiar “întâlnirea” cu această Persoană. Această întâlnire este cu atât mai autentică cu cât suntem chemaţi să acceptăm sacrificii şi persecuţii:

• “Cine participă la misiunea lui Cristos trebuie să înfrunte în mod inevitabil tribulaţiile, contrastele şi suferinţele pentru că se ciocneşte de rezistenţele şi de puterile acestei lumi”. (Audienţa la Operele Misionare Pontificale, 21 mai 2010).

Însă, Papa nu a obosit să repete că adevărul nu este separat de caritate. În acelaşi timp explică în enciclica Caritas in veritate că fără adevăr, caritatea alunecă în sentimentalism, iar iubirea devine ca o cochilie goală, de umplut în mod arbitrar”. Benedict al XVI-lea atrage atenţia asupra „riscului fatal al iubirii într-o cultură fără adevăr”. Iată de ce credinţa, departe de a fi un obstacol, devine lumină care luminează calea spre adevăr:

• “În faţa unui astfel de comportament ce tinde să înlocuiască adevărul cu consensul fragil şi uşor de manipulat, credinţa creştină oferă în schimb o contribuţie de adevăr şi în domeniul etico-filosofic, fără să furnizeze soluţii preconstituite la probleme concrete precum cercetarea şi experimentarea bio-medicală, ci propunând perspective morale sigure în cadrul cărora inteligenţa umană să caute şi să găsească soluţii valide” (Audienţa acordată Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, 15 ianuarie 2010)

În domeniul căutării adevărului se încadrează şi angajarea lui Benedict al XVI-lea pentru întărirea dialogului dintre credinţă şi raţiune. Binomul credinţă-raţiune a caracterizat pontificatul său, Papa Benedict al XVI-lea, profund teolog, fiind convins că şi raţiunea ajută la apropierea de Dumnezeu:

• „Dacă este condus cu sinceritate şi rigoare, dialogul dintre credinţă şi raţiune oferă posibilitatea de a percepe, în mod mai eficient şi convingător, raţionalitatea credinţei în Dumnezeu, nu într-un Dumnezeu oarecare dar în acel Dumnezeu care s-a revelat în Isus Cristos, arătând în acelaşi timp că în Isus Cristos se află împlinirea oricărei autenticităţi umane”. (Papa, în Dialogul la Simpozionul diecezei de Roma, 5 iunie 2006).

Aici, serviciul audio: