Credinţă şi caritate împreună, pentru a evita umanismul generic şi spiritualitatea
lipsită de conţinut: Papa, în Mesajul pentru Postul Mare
(RV – 13 februarie 2013) „Pentru o viaţă spirituală sănătoasă este necesar
să se fugă atât de fideism cât şi de activismul moralist”: acesta este unul
din pasajele cheie ale Mesajului papei Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare 2013.
Textul a fost publicat vineri, 1 februarie. Episcopul Romei vorbeşte de
„împletire indisolubilă” între credinţă şi caritate şi-i îndeamnă pe
creştini să fie, în orice acţiune caritativă, un reflex al iubirii lui Cristos faţă
de om.
“Am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu
o are faţă de noi”: acesta este titlul Mesajului pentru Postul Mare, titlu ce exprimă
în esenţă adevărul subliniat în repetate rânduri de Benedict al XVI-lea, şi anume:
un creştin nu-şi iubeşte aproapele pentru că acesta este în general bun şi solidar,
ci pentru că a experimentat personal iubirea lui Cristos, aceasta fiind iubirea despre
care dă mărturie celorlalţi.
Papa a făcut clarificări asupra raportului just
dintre credinţă şi caritate şi asupra necesităţii ca una să nu prevaleze asupra celeilalte.
Chestiunea a fost înfruntată deja de Sfântul Paul, iar Papa o reactualizează. Credinţa
şi caritatea sunt două virtuţi unite într-o „împletire indisolubilă”, scrie Pontiful,
şi reprezintă o deviere opoziţia dintre ele în cheie „dialectică”, cum se întâmplă
atunci când „se încearcă câteodată să se circumscrie termenul „caritate” sferei solidarităţii
sau a ajutorului umanitar. Pe de o parte, explică, „este limitativ comportamentul
celor care pun atât de puternic accentul pe prioritatea şi caracterul decisiv al credinţei
încât să se ajungă la subevaluarea şi dispreţuirea operelor de caritate concrete,
reducându-le la un umanism generic. Pe de altă parte, însă, este la fel de limitativă
susţinerea unei exagerate supremaţii a carităţii şi a dinamismului său, potrivit ideii
că operele de caritate înlocuiesc credinţa. Sfântul Părinte evidenţiază în mod clar
că pentru o viaţă spirituală este necesară atât fuga de fideism cât şi de activismul
moral”.
În schimb, continuă Sfântul Părinte, creştinul – în special „cel
care este activ în domeniul carităţii” – este „o persoană cucerită de iubirea lui
Cristos” şi, din acest motiv, „este deschis în mod profund şi concret faţă de iubirea
de aproapele”. Benedict al XVI-lea foloseşte o imagine pentru a explica natura acestui
mod de a iubi. „Existenţa creştină” – spune Sfântul Părinte – „constă într-o continuă
urcare pe muntele întâlnirii cu Dumnezeu, pentru a coborî apoi din nou, ducând iubirea
şi forţa care derivă din acestea, astfel încât fraţii şi surorile noastre să fie slujite
cu aceiaşi iubire faţă de Dumnezeu.
Pe această bază se înţelege mai bine cum
pentru un creştin “opera maximă de caritate” este evanghelizarea, adică “slujirea
Cuvântului”, înţelegându-se de asemenea că pentru un creştin care exercită caritatea
nu sunt atât de importante eforturile pentru a aduce roade cât mai ales „iniţiativa
mântuitoare” care vine de la Dumnezeu, de la harul său. Benedict al XVI-lea conchide
spunând că „o credinţă fără caritate este ca un copac fără fructe”. În vreme ce credinţa
„ne face să cunoaştem adevărul lui Cristos a Iubirii întrupate şi răstignite”, a doua
ne face să intrăm în acea iubire şi ne îndeamnă la dăruirea totală de sine.