2013-02-06 14:34:50

Omul este mare doar când se recunoaşte mic în faţa lui Dumnezeu, Creatorul: Papa la audienţa generală


(RV – 6 februarie 2013) Continuă catehezele Papei legate de „Crez”. La audienţa generală de miercuri, 6 februarie, din Aula „Paul al VI-lea”, Benedict al XVI-lea a expus o reflecţie despre Dumnezeu „Creatorul cerului şi al pământului”. Pontiful a pornit de la primul verset al Sfintei Scripturi, în care se citeşte: „La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1,1). „Este Dumnezeu cel care a creat toate lucrurile şi, în frumuseţea creaţiei, este exprimată atotputernicia sa de Tată iubitor”, a spus Episcopul Romei. El a evidenţiat că „Dumnezeu se manifestă ca Tată în creaţie, întrucât dă origine vieţii şi, în creaţie, îşi arată atotputernicia”.

• „Astfel, creaţia devine loc în care se cunoaşte şi se recunoaşte atotputernicia Domnului şi bunătatea sa, devenind un apel la credinţă adresat nouă, pentru a-l proclama pe Dumnezeu ca pe Creatorul”.
Inspirându-se din Scrisoarea Sfântului Apostol Paul către Evrei care spune că „Prin credinţă înţelegem că lumea a fost alcătuită prin cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât ceea ce se vede provine din cele care nu se văd” (Evr 11, 3), Papa continuă spunând că a crede implică capacitatea de a recunoaşte invizibilul, individualizând urmele sale în lumea vizibilă.

• Credinciosul, a explicat Pontiful, poate citi marea carte a naturii pentru a înţelege limbajul lui Dumnezeu (cfr Sal 19,2-5) dar este necesar Cuvântul său revelator, care suscită credinţa, pentru ca omul să poată ajunge să fie pe deplin conştient de realitatea lui Dumnezeu, precum Creator şi Tată. Cartea Sfintei Scripturi este locul în care inteligenţa umană poate afla, în lumina credinţei, cheia de interpretare pentru a înţelege lumea.

Însă Sfântul Părinte îşi însuşeşte o întrebare frecventă în zilele noastre, şi anume „are sens să se vorbească despre creaţie în epoca ştiinţei şi a tehnicii”? Cum ar trebui înţelese istorisirile din Cartea Genezei?

• „Biblia” – explică Sfântul Părinte – „nu se doreşte un manual de ştiinţe naturale, vrea însă să facă să se înţeleagă adevărul autentic şi profund al lucrurilor. Adevărul fundamental pe care ni-l revelează istorisirile Cărţii Genezei este că lumea nu este un ansamblu de forţe contrastante între ele, ci îşi are originea şi stabilitatea în Logos, în Inteligenţa eternă a lui Dumnezeu, care continuă să susţină universul. Credinţa că la baza a tot ceea ce există stă un plan asupra lumii, ce ia naştere din această inteligenţă, din Spiritul creator, iluminează orice aspect al existenţei şi dă curajul înfruntării vieţii cu încredere şi forţă”.

În cateheza despre Dumnezeu creatorul, Papa s-a oprit şi asupra a ceea ce reprezintă apogeul întregii creaţii, şi anume bărbatul şi femeia, fiinţa umană, unica capabilă, dintre toate fiinţele create, „să-l cunoască şi să-l iubească pe Creatorul său”.
Şi totuşi, când psalmistul priveşte cerul şi percepe imensitatea universului, se întreabă: „Ce este omul că-Ţi aminteşti de el?”

• „Fiinţa umană, creată cu iubire de Dumnezeu, este lucru mic în faţa imensităţii universului; câteodată, privind fascinaţi enormele întinderi ale cerului şi noi am perceput mărginirea noastră. Fiinţa umană este locuită de acest paradox: micimea şi fragilitatea noastră convieţuiesc cu măreţia a ceea ce iubirea eternă a lui Dumnezeu a dorit pentru noi”.
Fiinţa umană, explică în continuare, este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cfr Gen 1,26-27). „Toţi, aşadar, purtăm în noi suflul vital al lui Dumnezeu.
„Acesta este motivul cel mai profund al inviolabilităţii demnităţii umane împotriva oricărei tentaţii de a evalua persoana potrivit unor criterii utilitariste şi de putere. A fi creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu indică faptul că omul nu este închis în sine însuşi, ci are un punct de referinţă esenţial în Dumnezeu”, a evidenţiat Pontiful.

Făcând referire la episodul ispitirii şi căderii lui Adam în păcat, Benedict al XVI-lea atrage atenţia asupra semnificaţiei dorinţei de „a mânca din fructul oprit”.
„Tentaţia devine aceea de a ne construi singuri lumea în care să trăim, de a nu accepta limitarea de a fi creaturi, limitele binelui şi ale răului, ale moralităţii; dependenţa faţă de iubirea creatoare a lui Dumnezeu este văzută ca o povară de care trebuie să ne eliberăm: aceste aspecte reprezintă sâmburele tentaţiei.
„Dar când se falsifică raportul cu Dumnezeu, punându-se în locul său, toate celelalte raporturi se degradează”.

Benedict al XVI-lea a evidenţiat şi un alt lucru: „faptul că păcatul generează păcatul şi că toate păcatele din istorie sunt legate între ele”, aspect care ne determină să vorbim despre ceea ce este chemat păcatul original. Pentru a susţine această afirmaţie, Papa a adus câteva argumente:

• „În primul rând, trebuie să considerăm că nici un om nu este închis în sine însuşi, nu poate trăi din sine şi pentru sine; noi primim viaţa nu de la sine şi nu doar în momentul naşterii, ci în fiecare zi. Fiinţa umană înseamnă relaţie: eu sunt eu însămi doar în relaţia cu un „tu”, prin „tu”, în relaţia de iubire cu „Tu” al lui Dumnezeu şi cu „tu” al celorlalţi. Ei bine, păcatul este tulburarea sau distrugerea relaţiei cu Dumnezeu: aceasta este esenţa păcatului.

Sfântul Părinte şi-a încheiat cateheza despre Dumnezeu Creatorul cu un îndemn: „Dragi fraţi şi surori, a trăi credinţa vrea să însemne recunoaşterea măreţiei lui Dumnezeu şi acceptarea micimii noastre, a condiţiei noastre de creaturi, lăsând ca Domnul să o umple de iubirea sa astfel încât să crească adevărata noastră măreţie”.

Aici, serviciul audio: RealAudioMP3







All the contents on this site are copyrighted ©.