Omul este mare doar când se recunoaşte mic în faţa lui Dumnezeu, Creatorul: Papa la
audienţa generală
(RV – 6 februarie 2013) Continuă catehezele Papei legate de „Crez”. La audienţa
generală de miercuri, 6 februarie, din Aula „Paul al VI-lea”, Benedict al XVI-lea
a expus o reflecţie despre Dumnezeu „Creatorul cerului şi al pământului”. Pontiful
a pornit de la primul verset al Sfintei Scripturi, în care se citeşte: „La început
Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1,1). „Este Dumnezeu cel care a creat toate
lucrurile şi, în frumuseţea creaţiei, este exprimată atotputernicia sa de Tată iubitor”,
a spus Episcopul Romei. El a evidenţiat că „Dumnezeu se manifestă ca Tată în creaţie,
întrucât dă origine vieţii şi, în creaţie, îşi arată atotputernicia”.
•
„Astfel, creaţia devine loc în care se cunoaşte şi se recunoaşte atotputernicia
Domnului şi bunătatea sa, devenind un apel la credinţă adresat nouă,
pentru a-l proclama pe Dumnezeu ca pe Creatorul”. Inspirându-se din Scrisoarea
Sfântului Apostol Paul către Evrei care spune că „Prin credinţă înţelegem că lumea
a fost alcătuită prin cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât ceea ce se vede provine din
cele care nu se văd” (Evr 11, 3), Papa continuă spunând că a crede implică capacitatea
de a recunoaşte invizibilul, individualizând urmele sale în lumea vizibilă.
•
Credinciosul, a explicat Pontiful, poate citi marea carte a naturii pentru
a înţelege limbajul lui Dumnezeu (cfr Sal 19,2-5) dar este necesar Cuvântul
său revelator, care suscită credinţa, pentru ca omul să poată ajunge să fie pe
deplin conştient de realitatea lui Dumnezeu, precum Creator şi Tată. Cartea Sfintei
Scripturi este locul în care inteligenţa umană poate afla, în lumina credinţei, cheia
de interpretare pentru a înţelege lumea.
Însă Sfântul Părinte îşi însuşeşte
o întrebare frecventă în zilele noastre, şi anume „are sens să se vorbească despre
creaţie în epoca ştiinţei şi a tehnicii”? Cum ar trebui înţelese istorisirile din
Cartea Genezei?
• „Biblia” – explică Sfântul Părinte – „nu se doreşte un
manual de ştiinţe naturale, vrea însă să facă să se înţeleagă adevărul autentic
şi profund al lucrurilor. Adevărul fundamental pe care ni-l revelează istorisirile
Cărţii Genezei este că lumea nu este un ansamblu de forţe contrastante între ele,
ci îşi are originea şi stabilitatea în Logos, în Inteligenţa eternă a lui Dumnezeu,
care continuă să susţină universul. Credinţa că la baza a tot ceea ce există stă un
plan asupra lumii, ce ia naştere din această inteligenţă, din Spiritul creator, iluminează
orice aspect al existenţei şi dă curajul înfruntării vieţii cu încredere şi forţă”.
În cateheza despre Dumnezeu creatorul, Papa s-a oprit şi asupra a ceea ce
reprezintă apogeul întregii creaţii, şi anume bărbatul şi femeia, fiinţa umană, unica
capabilă, dintre toate fiinţele create, „să-l cunoască şi să-l iubească pe Creatorul
său”. Şi totuşi, când psalmistul priveşte cerul şi percepe imensitatea universului,
se întreabă: „Ce este omul că-Ţi aminteşti de el?”
• „Fiinţa umană, creată
cu iubire de Dumnezeu, este lucru mic în faţa imensităţii universului; câteodată,
privind fascinaţi enormele întinderi ale cerului şi noi am perceput mărginirea noastră.
Fiinţa umană este locuită de acest paradox: micimea şi fragilitatea noastră convieţuiesc
cu măreţia a ceea ce iubirea eternă a lui Dumnezeu a dorit pentru noi”. Fiinţa
umană, explică în continuare, este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cfr
Gen 1,26-27). „Toţi, aşadar, purtăm în noi suflul vital al lui Dumnezeu. „Acesta
este motivul cel mai profund al inviolabilităţii demnităţii umane împotriva oricărei
tentaţii de a evalua persoana potrivit unor criterii utilitariste
şi de putere. A fi creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu indică faptul că omul
nu este închis în sine însuşi, ci are un punct de referinţă esenţial în Dumnezeu”,
a evidenţiat Pontiful.
Făcând referire la episodul ispitirii şi căderii lui
Adam în păcat, Benedict al XVI-lea atrage atenţia asupra semnificaţiei dorinţei de
„a mânca din fructul oprit”. • „Tentaţia devine aceea de a ne construi
singuri lumea în care să trăim, de a nu accepta limitarea de a fi creaturi, limitele
binelui şi ale răului, ale moralităţii; dependenţa faţă de iubirea creatoare a lui
Dumnezeu este văzută ca o povară de care trebuie să ne eliberăm: aceste aspecte reprezintă
sâmburele tentaţiei. „Dar când se falsifică raportul cu Dumnezeu, punându-se
în locul său, toate celelalte raporturi se degradează”.
Benedict al XVI-lea
a evidenţiat şi un alt lucru: „faptul că păcatul generează păcatul şi că toate păcatele
din istorie sunt legate între ele”, aspect care ne determină să vorbim despre ceea
ce este chemat păcatul original. Pentru a susţine această afirmaţie, Papa a adus câteva
argumente:
• „În primul rând, trebuie să considerăm că nici un om nu este
închis în sine însuşi, nu poate trăi din sine şi pentru sine; noi primim viaţa
nu de la sine şi nu doar în momentul naşterii, ci în fiecare zi. Fiinţa umană înseamnă
relaţie: eu sunt eu însămi doar în relaţia cu un „tu”, prin „tu”, în relaţia de iubire
cu „Tu” al lui Dumnezeu şi cu „tu” al celorlalţi. Ei bine, păcatul este tulburarea
sau distrugerea relaţiei cu Dumnezeu: aceasta este esenţa păcatului.
Sfântul
Părinte şi-a încheiat cateheza despre Dumnezeu Creatorul cu un îndemn: „Dragi fraţi
şi surori, a trăi credinţa vrea să însemne recunoaşterea măreţiei lui Dumnezeu şi
acceptarea micimii noastre, a condiţiei noastre de creaturi, lăsând ca Domnul să o
umple de iubirea sa astfel încât să crească adevărata noastră măreţie”.